Eu și cu mine și… cu ceilalți

Despre relații, despre mine..

Acum un an n-aș fi putut să scriu trei rânduri despre subiectul ăsta. Nici acum nu mă simt stăpână pe situație, dar încerc, am curaj, încerc și am curaj. Nu am ajuns nici pe departe la capătul drumului, dar asta e ce am învățat până aici…

…că atunci când am un singur lucru de făcut și am și timp, nu fac nimic și când am douăzeci de chestii pe cap, le fac (aproape) pe toate, cumva, și destul de rapid. Lipsă de încredere, frică, panică, procrastinare? Glumesc. Asta pentru ca aș fi vrut să termin de scris articolul ăsta acum două săptămâni.

E un subiect greu, aparent simplu, pentru că toată lumea are relații. Doar suntem oameni iar relațiile sunt ceva firesc, la fel ca mersul, și totuși nu sunt. Par să existe în viața noastră fără niciun efort, pur și simplu se întâmplă, la fel cum pur și simplu respirăm, fără să o facem conștient sau voluntar. Dar, dacă e sa fim sinceri, nu e chiar atât de simplu.


Uneori cred că cea mai dificilă relație e cea cu noi înșine. De aici pleacă totul. A trecut jumătate de an de când studiez, citesc, experimentez și caut să aflu unde îmi doresc de fapt să ajung, care e drumul meu, care e scopul meu în viață, care e profesia pe care aș putea să o fac cu cea mai mare bucurie. O fi criza de la jumătatea vieții? Nu știu! Trăiesc în casă cu doi băieți foarte importanți în viața mea – soțul și copilul meu – care par să meargă pe drumul lor în mod firesc, fără prea mult efort și fără stres. Încerc să învăț de la ei.

Până la 35 de ani mi-am dorit să fiu mamă. Nu am avut o relație adevarată cu mama mea și am simțit că misiunea mea în viață este să descopăr cum funcționează această relație și să o repar. Și dorința mi s-a împlinit. Dacă aș fi putut răspunde sincer la celebra întrebare de la interviurile de angajare – „Unde te vezi peste 5 ani?”, aș fi vrut să pot spune: „Acasă. Restul sunt detalii. Deci, ce avem de făcut aici?

Dar cum descoperi la 35 de ani ce vrei să faci cu viața ta, în timp ce crești un copil cu personalitate? Nu vârsta mă sperie. Cred că poți să începi o nouă carieră la orice vârstă, doar prejudecățile ne împiedică uneori. Ceea ce mi se pare înfricoșător e că de fapt nu știi încotro să o iei. Faci o listă cu hobby-urile tale și încerci să vezi dacă vreunul dintre ele ar putea să-ți aducă și împlinirea profesională. Și te întrebi dacă ai putea să faci lucrul acela toată ziua și să vii acasă încărcată cu energie. Eu nu pot să-mi dau seama până nu încerc, așa că e posibil ca procesul să fie unul de foarte lungă durată.

Până nu demult am trăit cu impresia că pot face orice job, indiferent de domeniu sau locație, pentru că nu reprezintă decât un mijloc de sprijin financiar. Dar mă uitam la ei, la băieții mei, îi vedeam muncind cu plăcere, cu bucurie, îi simțeam încărcați cu energie pozitivă și… acum îmi doresc să pot face ca ei.


Timp de zece ani am fost mamă 100%. Restul erau doar mijloace care mă ajutau să fiu o mamă mai bună, în viziunea mea. Acum fiul meu crește, are 11 ani și își caută independența, caută să se definească, iar eu nu vreau să-i stau în cale. Nu vreau să-i spun cum cred eu că ar trebui să facă, nu vreau să-l controlez, nu vreau să-i stric drumul pe care și-l poate proiecta singur în viață, nu vreau să i-l proiectez eu sau tatăl lui. Vreau să-l susțin, să-l sprijin, să-l sfătuiesc când are nevoie, dacă pot și să văd încotro pornește și unde va ajunge. Și să mă bucur. Poate greșesc, e posibil să n-am dreptate, dar simt ca trebuie să încerc. Și cred că datoria mea e să-l iubesc și să-l sprijin când are nevoie.

În aceste condiții, trebuie să-mi găsesc și eu drumul în viață, în paralel cu el. În primul rând pentru că se uită la noi, părinții lui, și își caută modele, iar modelul pe care puteam eu să i-l ofer nu mă satisfăcea deloc. Și, în al doilea rând, pentru că urmează perioada în care programele noastre nu vor mai coincide, treaba lui va fi a lui și noi, părinții, nu mai putem decât să ne minunăm de ceea ce face, de pe marginea terenului.

Dezvoltarea personală durează (cred că nimeni nu știe cât) mult mai mult decât ne imaginăm atunci când pornim la drum. Și, dacă vrem să o facem să conteze, cred că durează toată viața. Iar asta mă entuziasmează.

Am început cu scrierile lui Harville Hendrix, am continuat cu cele ale lui Brené Brown, Daniel Siegel, Gáspár György, iar apoi am adăugat-o pe Elizabeth Gilbert și merg mai departe. M-am apucat de yoga. M-am apucat să învaț să predau yoga, pentru că se potrivește cumva perfect în călătoria mea. Învăț, încerc să îmi ascult și partea rațională – ușor mai timidă decât partea emoțională cu care am operat preponderent 35 de ani – și încerc să îi dau glas. E greu, nu-mi iese întotdeauna, mă mai poticnesc, dar nu renunț.

Am crezut că dacă îți trăiești viața dedicându-te celor dragi și încercând să fi de ajutor prietenilor și apropiaților, chiar și cunostințelor, poți să trăiești împlinit. Am descoperit că, de fapt, nu poți. Că nu e suficient să îți iei mulțumirea din bucuria celor din jur – undeva, acolo, în tine, e un gol pe care nu știi cum să-l umpli. Și de cele mai multe ori te aștepti ca cei de lângă tine, jumătatea ta în mod special, să vină să îl umple. Pentru că asta e unul dintre lucrurile pe care jumătățile îl fac, nu? Ei bine, nu. Așa că încerci să te descoperi, să te asculți, să vezi ce îți place, ce nu-ți place și încerci să devii o persoană importantă în viața ta. Pentru o persoană care a trăit cu o atitudine “pleasing”, ca mine, e foarte grea la început “întoarcerea spre sine”, după care începe să devină plăcut, periculos de plăcut. Acum ce te faci? Riști să devii egoist. Și încerci să balansezi lucrurile – să fii și tu și ceilalți în peisajul vieții tale. Înveți să te accepți, devii prietena ta – ai făcut-o destul de bine pentru ceilalți, ia să vedem, poți să te susții și pe tine? Hai că e ok fata asta cu care trăiești, e posibil să vă înțelegeți chiar bine până la urmă, nu?

Relația cu prietena mea cea mai bună a fost și este motorul emisferei mele stângi, stimulentul părții mele raționale. Suntem prietene de mulți ani și ne place să alergăm împreună: am alergat de nenumărate ori în jurul Herăstrăului, am alergat semimaratoane, maratoane, alergăm de ani de zile și povestim multe – ne spunem ce ne trece prin minte și prin suflet, tot ce ne imaginăm sau visăm. Și astfel îmi dau seama că am fost pusă, fără să vreau, în situația să comunic ce simt, să comunic în cuvinte, spre deosebire de relațiile amoroase unde comunic preponderent prin apropiere, atingere și sentimente. Și sunt recunoscătoare pentru că tot procesul ăsta a venit cumva natural – întâi am ascultat cu atenție, apoi am încercat să dau o formă gândurilor mele și cred că a funcționat. Sunt sigură că și alergarea are rolul ei – ne ajută să ne deschidem și să ne descărcăm și e o metodă ideală de a-ți găsi echilibrul. Mi s-a confirmat asta ulterior de către un psiholog pe care îl admir foarte tare – că mișcarea corpului este un remediu foarte eficient pentru a pune ordine în gânduri.

Uneori mi-e greu, uneori simt că mă ia valul, alteori nu mai știu sigur cum să procedez și respir adânc, mă întorc la textele din cărți și încerc din nou să găsesc curajul să fiu imperfectă, să mă accept, exersez compasiunea (față de propria persoană – asta e ceva nou pentru mine), caut conectare în cercul persoanelor dragi. Și când mă confrunt cu situații mai speciale, încerc să înțeleg ce am de învățat despre o anumită situație, despre oamenii implicați și despre mine. Și, mai ales, încerc să fiu prezentă, să fiu atentă la ceea se întâmplă în jur, să nu fac comparații cu ce s-a întâmplat în trecut și să nu fac proiecții pentru viitor. Iar certurile de acasă, care par să fie legate mereu de temele pentru școală (chiar aseară am avut o repriză!), se termină mult mai repede și mai bine. Pare că am învățat toți trei că atunci când spiritele se încing, e mai bine să luăm o pauză, să ne calmăm și atunci când simțim că e momentul să ne vorbim din nou știm că putem să o facem cu inima deschisă, fără resentimente, putem să ne cerem scuze dacă e nevoie și putem să mergem mai departe, iubindu-ne.

Am înțeles că nu putem fi cu adevărat prezenți pentru copilul nostru decât după ce învățăm să trecem peste propriile experiențe dureroase și după ce învățăm să ne acceptăm pierderile nerezolvate. Abia din acel moment putem alege modul în care vrem să ne creștem copilul și abia atunci suntem capabili să reacționăm autentic. Vestea bună e că nu trebuie să încheiem acest proces ca să putem fi prezenți cu adevărat în viața copilului nostru, trebuie doar să îl începem. Și nu are importanță cât durează.

Aș fi vrut să închei cu happy end, să spun că acum sunt o super profesoară de yoga, că mi-am găsit menirea și în domeniul profesional și că reușesc să echilibrez perfect și munca, și familia, și că toată lumea din jur e fericită. Dar încă nu am ajuns acolo. Încă nu sunt acolo și totuși îndrăznesc. Îndrăznesc să scriu, îndrăznesc să îmi spun părerea, îndrăznesc, pentru că asta fac eu acum. Îndrăznesc.

Și știu că mai am mult de învățat.

Distribuie

Andreea Aradits

Bună, sunt Andreea și am 35 de ani. Am absolvit Teatrologia în cadrul UNATC București în 2007, după ce l-am nascut pe Eric; acum are 11 ani și se pregătește să devină adolescent. Sunt împreună cu Andrei de 14 ani și ne-am căsătorit acum 12 ani la McDonald's, pentru că ni s-a părut amuzant și pentru că am crezut (și credem) că e mai importantă semnificația decât forma. Îmi place să citesc, îmi plac filmele și teatrul, ascult muzică, alerg și fac yoga. Momentan încerc să descopăr încotro vreau s-o apuc. Mă uit în jur și cred că nu sunt singură.

Mai multe articole de Andreea Aradits

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA