Skip to content

Cu atât de mulţi ani de singurătate (în ceea ce priveşte relaţia de cuplu) în spate, am citit mult pe această temă, căutând să ofer argumente noi celor care mă priveau cu suspiciune sau chiar mă acuzau că îmi subminez cu bună știință sănătatea fizică şi psihică. Într-o perioadă în care se vorbeşte tot mai mult despre o epidemie de singurătate, mai ales de la o anumită vârstă în sus — 45 de ani, conform ultimului articol relevant pe această temă citit de mine (în „Studiul singurătăţii”, realizat de Asociația Americană a Persoanelor Pensionare, se estimează că aproximativ 42 de milioane de adulți cu vârste de peste 45 de ani din Statele Unite suferă de singurătate cronică) — în încercarea de a înţelege mai bine acest fenomen complex al singurătăţii din zilele noastre, am parcurs cu interes studiul psihologilor coreeni Yeeun Lee şi Young-gun Ko, referitor la sentimentul de singurătate, şi am început să analizez de ce nu pare să mai funcţioneze recomandarea de a ieşi din zona de confort şi de a cunoaşte oameni noi.

Nu există o legătură foarte strânsă între numărul de prieteni sau cunoscuţi pe care îi ai şi sentimentul de izolare socială.

Investigând relaţia dintre sentimentul de singurătate şi mărimea capitalului social al unei persoane, cei doi specialiști au ajuns la concluzia că cele două variabile sunt moderat corelate. Cu alte cuvinte, ei au observat că nu există o legătură foarte strânsă între numărul de prieteni sau cunoscuţi pe care îi ai şi sentimentul de izolare socială. În mod deloc surprinzător, cei doi autori au aflat că multe dintre persoanele ce considerau că au o reţea socială extinsă vorbeau deseori şi despre sentimentele acute de singurătate pe care o percepeau.

Din ce în ce mai mulţi oameni se plâng de faptul că îşi încheie ziua sau săptămâna fără multe contacte umane de valoare.

Similar altor emoţii, singurătatea îndeplineşte atât o funcţie informaţională, cât şi una motivaţională. În primul caz, experienţa singurătăţii ne poate da de înţeles că ceva lipseşte din viaţa noastră socială. În cel de-al doilea caz, disconfortul produs ne motivează să depunem efortul de a căuta implicarea în noi oportunităţi sociale. Stilul de viaţă modern implică însă atât de multe provocări de adaptare la un mediu aflat în continuă schimbare, încât emoţiile noastre nu se mai manifestă întotdeauna aşa cum se presupune că ar trebui să o facă. În condiţiile în care, în aglomerările urbane de azi, cei mai mulţi dintre noi interacţionează într-o singură zi cu mai mulţi oameni decât o făceau predecesorii noştri într-o viaţă întreagă, din ce în ce mai mulţi se plâng de faptul că îşi încheie ziua sau săptămâna fără multe contacte umane de valoare.

℗PUBLICITATE



Dezvăluirea reciprocă de sine este prezentată drept ingredientul care apropie oamenii.

Observând că nu mărimea reţelei sociale este determinantă în apariţia sentimentului de singurătate şi că factorul-cheie în combaterea sentimentului de singurătate este calitatea relaţiilor, Lee şi Ko au încercat să dea conţinut acestei expresii şi să explice care sunt ingredientele necesare pentru a ajunge la schimburi sociale semnificative. Concept central al studiului, dezvăluirea reciprocă de sine este prezentată drept ingredientul care apropie oamenii. Așadar, neîncrederea sau inabilitatea de a aplica în relaţiile noastre această practică ne împinge tot mai mult spre izolare.

Singurătatea este mai degrabă expresia lipsei unor interacţiuni semnificative cu alţii, şi nu lipsa unor conexiuni sociale.

În aceste condiţii, pe lângă persoanele cu o reţea socială limitată, care sunt în mare măsură predispuse la singurătate pentru simplul fapt că au mai puţine oportunităţi de interacţiune semnificativă cu cei din jur, o altă categorie importantă de „singuratici” include persoanele cu abilităţi sociale reduse, care „subminează” rapid orice încercare a celor din jur de apropiere şi de cunoaştere reciprocă. Cei doi psihologi vorbesc în acest caz de autosabotaj, care se poate manifesta în două feluri: pe de o parte, sunt cei care privesc schimburile sociale ca pe nişte situaţii potenţial anxioase din punct de vedere social, considerându-le simple tranzacţii de afaceri, în care practic nu dezvăluie aproape nimic despre sine şi din care evadează cât de repede pot; pe de altă parte, sunt cei care dezvăluie prea mult despre sine într-un timp foarte scurt, cu alte cuvinte acei egocentrici de care ceilalţi trebuie să se ferească pentru a nu deveni parte a unor situaţii jenante. Singurătatea este mai degrabă expresia lipsei unor interacţiuni semnificative cu alţii, şi nu lipsa unor conexiuni sociale.

Ce am eu, o singuratică notorie, de reţinut din această teorie? Dincolo de cunoaşterea unor oameni noi, cred că cea mai importantă lecţie este să îmi permit să mă deschid celor din jur, puţin câte puţin, să permit altora să îmi pătrundă în spaţiul personal, nu foarte aproape totuşi, să descopăr şi să accept nevoile de comunicare ale celorlalţi, să îmi perfecţionez abilităţile sociale fundamentale. Fiecare nouă dezvăluire de sine este un preţ fair plătit pentru a mă pune la adăpost de efectele potenţial distructive ale singurătăţii mele autoimpuse, care îmi poate scurta viaţa mai rău ca obezitatea şi sedentarismul.

Mirela Pinte este sociolog, formator și educator cu expertiență în educație, asistență socială și dezvoltare organizațională. Mottoul personal: „Profesorul mediocru vorbeşte. Profesorul bun explică. Profesorul foarte bun demonstrează. Profesorul eminent inspiră.”

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
24,75 lei
Continuă cumpărăturile
1