Skip to content

Avem o jucărie nouă și vrem toți să ne jucăm cu ea. Nu se poate în același timp, așa că… „Trebuie să facem cu rândul.“ Asta reușește un adult, care în copilărie a trecut prin experiențe similare și a fost ghidat către găsirea autocontrolului emoțional și care devine capabil să aștepte până când celălalt și-a satisfăcut nevoia de cunoaștere și setea de a experimenta ceva nou. Pe de altă parte, un adult ar trebui să fie capabil să rabde fără să facă o criză de nervi până ce îi vine rândul, deși este capabil și să ceară cu asertivitate. O altă condiție este ca cel al cărui rând este să rămână în permanență conștient că, atunci când se va fi săturat, trebuie să își lase prietenul să se bucure la fel. Împărțind bunurile, împărtășim și bucuria!

Laura Markham își începe capitolul despre cum îi învățăm pe copii să împartă, din cartea ei Părinți liniștiți, frați fericiți, afirmând: „Unul dintre cele mai comune motive de luptă între copii este faptul că amândoi doresc aceeași resursă rară și limitată — o anume jucărie.“ Eu aș adăuga faptul că unul dintre cele mai frecvente motive de luptă între oameni, în general, este „faptul că amândoi doresc aceeași resursă rară și limitată“. Deci, pe termen lung, problema depășește granițele familiei, impactul fiind unul la scară largă.

Abilitatea de a împărți nu este înnăscută și de aceea trebuie cultivată de fiecare părinte ca o valoare în creșterea copiilor, nu doar ca o valoare personală a familiei, dar și ca un gest de implicare socială — pentru a crea premisele unei lumi mai pașnice. De cele mai multe ori, copiii în egocentrismul lor fiziologic, până la vârsta școlarității, nu vor să împartă cu ceilalți. Evident că, în funcție de temperament, un copil este mai mult sau mai puțin predispus să dea și celorlalți. Pe tot parcursul copilăriei, cei mici ating diverse praguri de dezvoltare și, dacă îi ghidăm cu blândețe către a le depăși în ritmul lor, vor integra din ce în ce mai bine ideea de a împărți un obiect sau mâncarea sau, poate, chiar un prieten.

În copilăria mică, obiectele sunt o prelungire a propriei lor ființe, parte a lumii lor. Copiii se atașează profund de obiecte. Nu voi uita niciodată cât de tare m-a amuzat răspunsul surorii mele, atunci când mama a găsit în penarul ei rigla prietenei sale și a rugat-o să i-o returneze: „Dar mă atașasem de ea…“ Aceasta nu este o dovadă de egoism, ci o caracteristică a acestei etape firești din viața unui copil. Când vede un alt copil jucându-se cu jucăria lui, cel mic simte frustrare, deoarece, la această vârstă, starea lui de bine depinde de capacitatea sa de a controla obiectele de atașament. Astfel, cel mai rău lucru pe care l-am putea face ar fi să intervenim și să forțăm copilul să împartă jucăria cu un alt copil — fie că este vorba de un frate sau o soră, fie de orice alt copil. Indiferent cum am pune problema, fiecare dintre cei doi copii implicați va considera că am luat partea celui care a primit jucăria și l-am nedreptățit pe celălalt. În felul acesta, creăm mai multă rivalitate și animozitate între copii. Voi cum v-ati simți, dacă ar veni cineva și ar decide că, oricum, nu folosiți o cameră din casa voastră, așa că poate să aducă pe altcineva să stea cu voi — să împărțiți casa.

Sunt câteva strategii ce îi pot ajuta pe acei părinți care și-au propus să crească adulți generoși, capabili să înțeleagă și să răspundă nevoilor semenilor lor. Cei al căror scop este acela de a face liniște în casă și a le arăta celor din jur cum face copilul exact ce spune adultul pot continua cu bine-cunoscuta metodă descrisă mai sus, în care părintele decide cine și cât timp trebuie să se joace cu jucăria – bazat, de cele mai multe ori, pe cine țipă mai tare sau pe teama de oprobriul public. Cu alte cuvinte, așa cum remarca și dr. Markham în cartea sa, scopul ar fi să ne învățăm copiii să-și exprime nevoile, să respecte nevoile celorlalți și să fie capabili să tolereze amânarea, așteptându-și rândul.

Studiile arată faptul că un copil poate învăța generozitatea experimentând cum este să împarți și ce sentimente plăcute poate să ne ofere această experiență, dar numai dacă și copilul participă la alegere și nu este obligat. Obligația îi umple de resentimente, nu de generozitate pe copii!

℗PUBLICITATE



Metoda propusă este aceea de a-i oferi copilului oportunitatea de a alege momentul în care să îl lase pe celălalt să se joace cu jucăria lui, după ce el s-a săturat deja. Între timp, copilul care așteaptă învață să tolereze frustrarea și amânarea, sprijinit de adult. În același timp, încurajăm jocul prin faptul că nu-l oprim în mijlocul lui, când considerăm noi de cuviință sau când țipetele celuilalt devin de netolerat. Amândoi copiii sunt sprijiniți să-și dezvolte generozitatea în acest fel.

Dacă surprindem o situație cu potențial de evoluție către o luptă, pentru un anumit obiect, putem interveni, coborând la nivelul privirii celui mic, care își dorește jucăria celuilalt, în scopul de a-i oglindi emoția pe care o trăiește: „Ești furioasă, deoarece îți dorești păpușa, nu? E destul de dificil să trebuiască să-ți aștepți rândul, nu? Trebuie să facilităm apoi discuția între cei doi copii, să îl sprijinim pe cel care își dorește să ceară — într-un mod asertiv, dar politicos — în așa fel încât ei să poată negocia cât mai ține unul jucăria și care va fi momentul când el decide că va putea să i-o lase celuilalt, fără ca părintele să încerce să îl forțeze sau să îl manipuleze pe copil pentru a ceda. După aceea, trebuie să găsim împreună o ocupație sau un joc pentru copilul care își așteapă rândul, astfel ca el să poată tolera așteptarea.

Aceasta nu este cea mai simplă metodă de a rezolva conflictul pe moment, din păcate. Dar este o metodă care ne sprijină obiectivele pe termen lung: a crește copii cu adevărat generoși, dar în același timp asertivi și îngăduitori. Pe termen scurt însă, implică mai multă muncă, răbdare și toleranță la frustrare din partea adultului, deoarece pentru a dezvolta în cei mici aceste aptitudini, frecvent va trebui să tolerăm crizele de furie ale celui care își așteaptă rândul.

Asemenea ieșiri nervoase însă, de multe ori, nu au legătură cu obiectul în sine, ci cu nevoia copilului de a-și regla emoțiile. Chiar și ca adulți, avem de multe ori impresia că, dacă vom obține un obiect sau o poziție anume, vom fi mai fericiți. Dar echilibrul emoțional nu se atinge în acest mod și ar fi excelent dacă cei mici ar învăța de la vârste fragede același lucru: Nu satisfacem nevoi emoționale și nu domolim emoții cu obiecte, cu mâncare sau cu alte substanțe. De cele mai multe ori, un preșcolar are nevoie să plângă, să identifice emoțiile de disconfort și să le trăiască, nu să le ascundă sub un morman de jucării smulse din mâna altuia! Este foarte probabil ca, după ce plânge și-și descarcă emoțiile de disconfort, cel mic să uite de jucărie.

Vreau să închei prin a le mulțumi prietenilor mei, Alexa, Tudor, Bogdan, Gomez (și să îi felicit și pe părinții lor pentru treaba bună pe care au făcut-o), fiindcă și-au împărțit atât de frumos jucăriile în vacanță, inspirându-mă să scriu pe acest subiect!

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0