#EpicTalk cu Oana Moraru: despre noua pedagogie a minții și a inimii pentru părinți și dascăli

Dragi prieteni ai Paginii de Psihologie, sunt entuziasmat să vă introduc al doilea #EpicTalk din seria noastră de conversații adevărate, dar mai ales intime și autentice. Vreau să vă împărtășesc că aceasta este o rubrică la care țin tare mult și în care aleg să aduc mai aproape de noi toți oameni care mă inspiră, care au curajul de-a face ceva și care, în aceste vremuri nu tocmai ușoare, își păstrează umanitatea – dând dovadă de compasiune și conectare. În următoarele zece idei de discuții, veți avea posibilitatea de a o cunoaște mai în profunzime pe Oana Moraru – un om integru și vertical, cu ambiții și zbateri sufletești, dar mai ales cu multă îndrăzneală și o capacitate de acțiune de invidiat. Sunt ferm convins că cei mai mulți dintre voi o știți, ați auzit-o vorbind sau ați citit scrierile ei și, de asemenea, știu că țara noastră și copiii de azi au nevoie de oameni precum Oana. Sunt mai mult decât onorat că, la fel ca Dragoș Bucurenci, și Oana a acceptat să răspundă la interviu, în ciuda programului extrem de încărcat și mai ales a faptului că nu am stabilit inițial dacă vrea sau nu. S-a trezit cu întrebările mele, în spațiul virtual, și cu rugămintea de-a răspunde la ele. Așadar, să o (re)descoperim pe Oana Moraru – expert în educație și manager la Școala Helikon.

Gáspár: Oana, te salut cu drag și mă bucur să purtăm această conversație pe paginadepsihologie.ro. Pentru cei care nu te cunosc, și cred că sunt foarte puțini, aș spune doar atât: Oana Moraru este la ora actuală cea mai importantă voce a educației moderne din România! Știu că ai o experiență de peste douăzeci de ani în educație, de aceea prima mea întrebare sună în felul următor – Prin ce proces transformator a trecut „educatorul” Oana Moraru în acești douăzeci și un pic de ani?

Oana: Mă bucur din inimă că sunt aici, cu voi, în cuvintele și ideile din Pagina de Psihologie. Mulțumesc pentru invitație! Am parcurs aceste două decenii pe poteca cea mai îngustă a educației românești: cea a alternativelor private, chiar dacă, în tot acest răstimp, am fost implicată permanent și în sistemul public. Mulți îmi reproșează că-mi permit să comentez de pe poziția privilegiată a școlilor cu bani. Om fi avut noi mai multe posibilități de dotare a actului didactic și vom fi lucrat cu familii mai așezate economic, însă nimic nu este ușor în zona aceasta în care cauți să construiești alternative. Mai ales în România și mai ales cu o categorie de părinți care nu mai are încredere în nimeni și nimic. Cel mai mult m-au transformat relațiile cu acești oameni în căutare de mai bine pentru copiii lor. A trebuit să dansez pe linia fină dintre convingerile mele pedagogice (și ele mereu în formare și evoluție) și așteptările contradictorii, nesigure și uneori exagerate ale familiilor. M-au maturizat, deci, efortul de a respecta identitatea fiecărui copil și nevoia de a întâmpina așteptările clientelare – combinate cu necesitatea de a defini bariere clare, instituționale, reguli sau rigori de nenegociat. Am fost în acești ani și mamă, și profesor, și director, și formator, și administrator de firmă, și om de relații cu publicul – toate în același timp – o poziție ingrată care mi-a cizelat reacțiile, impulsurile, mi-a crescut toleranța față de tot ce e omenesc, greșeală, slăbiciune, pretenție exagerată. Singurul lucru de care n-am scăpat și întru care n-am evoluat deloc este că încă simt nemulțumirea oamenilor ca pe un eșec personal, ca pe o coborâre a valorii de sine – un reflex ridicol, enervant și jenant, antrenat în anii pionieratului meu ambițios, de care, probabil, n-am să scap decât în ceva ani de terapie cu tine.

Gáspár: În mod evident, grija ta față de educația copiilor din țara noastră îți este răsplătită prin impactul pe care-l lași asupra fiecărui suflet, dar îndrăznesc a spune că și prin popularitatea ta pe Facebook. M-am uitat și azi la profilul tău, iar postările tale adună câteva sute de like-uri, unele chiar peste 1000. – Care consideri că este utilitatea rețelelor sociale în revoluționarea sistemului educațional din România? Știu și că ai o fiică adolescentă – Ea ce spune despre vizibilitatea ta în spațiul online?


Oana: Fiica mea m-a anunțat de multă vreme că Facebook-ul a rămas spațiul pentru cei „bătrâni”. Tinerii de vârsta ei stau în altă parte virtuală a lumii. M-a rugat numai să nu scriu nimic despre actualul ei liceu (în București, de stat), să nu vorbesc nimic în ședințele cu părinții, să nu mă inspire pentru nicio postare poveștile ei despre profesori și colegi. Mă abțin cu greu, însă am să-i respect spațiul și am să păstrez distanța de care are nevoie orice copil.

Nu cred că spațiul virtual va revoluționa educația în România. Cele câteva mii de like-uri vin cam de la aceiași oameni, nu mă îmbăt cu apă rece. Realitatea României e alta – una cu un mediu rural încă tare sărac, cu 95% dintre părinți funcționând în inerția sistemului și susținând supus aberațiile lui – de cele mai multe ori prin tăcere sau ignoranță. Eu pot, cel mult, să mă bucur să ating unul-două destine de copii sau să luminez cu un cuvânt căutările cuiva aflat în nevoie. Adică să las o impresie personală în urma mea, din registrul acesta „new wave” al conștiinței umanității. Contribuția mea, ca și a ta, este la așezarea unei picături în nivelul de conștiință al celor din jur, nicidecum la așezarea unui proiect reformist.

Reformarea școlii presupune asumare politică, ceva cutremure sociale, multe dureri, proteste, multe ruperi de cârdășii instalate de zeci de ani în instituții. De aceea mi-am asumat o voce critică, stridentă și incomodă – de multe ori nemodulată și pe nedrept generalizatoare – pentru că știu că asta atrage atenția și pune ceva ace pe scaunele potențialilor decidenți. Dar, iarăși, nu-mi fac iluzii. O reformă ține de gândirea strategică, nu de gălăgia din online.


Gáspár: Pentru mine a fost o mare onoare ca, în 2016, să te am invitat la lansarea cărții mele Copilul invizibil, de la Bookfest. Atunci am interacționat pentru prima dată și am rămas cu o impresie extrem de plăcută; auzisem despre tine numai lucruri bune – mă și întrebam cum este posibil. Tot atunci mi-ai povestit puțin despre Helikon, școala din Călărași pe care o conduci. Și recunosc că încă de pe atunci mă întrebam – Cum ți-a venit ideea de a-i da acest nume școlii? Și prin ce se diferențiază viziunea ta educațională de a altor școli private din țară?

Oana: Helikon e un munte al muzelor, dar și o mișcare spiralată în sus – așa cum ar trebui să fie învățarea, cu reveniri în buclă și avântări pe verticală. Filozofia Helikon nu e inovatoare – dimpotrivă, aduce la rang de „cool” pedagogia tradițională, a pașilor metodici riguroși în formarea deprinderilor și în achiziția noțiunilor. Simt că se fac din ce în ce mai mult lucrurile după ureche în clase, după proiectele de lecție din online sau filmulețele demonstrative de pe YouTube. Că a luat-o razna sistemul de lucru pe fișe și prea puțin se mai planifică astăzi pașii metodici care formează gândirea, raționamentele copiilor. La Helikon am îmbinat metodica predării fiecărei discipline în stil tradițional cu profesori deschiși, diamici și sufletiști. Am pus în prim-plan cunoașterea copilului și lucrul diferențiat cu fiecare. Cred că am dat deja vreo 4 generații de copii care, deși nu-s toți de nota 10, pleacă din școală cu fruntea sus, cu sentimentul că sunt valoroși ca oameni și că este loc sub soare pentru fiecare. În plus, școala are multe evenimente sociale și culturale care antrenează inițiativa, cooperarea și personalitatea fiecărui copil. Avem trupe de rock, scriitori, sportivi și dansatori, mulți copii care țin ore pentru colegii lor mai mici, târguri de idei și proiecte de cercetare.

Gáspár: Ce-mi place mie cel mai mult, atunci când te citesc, este faptul că știi surprinzător de multă psihologie. Idee nu am cum faci asta, de unde te documentezi și cum reușești să exprimi într-un mod extrem de natural adevăruri cu care rezonează mulți dintre noi. De aceea te întreb – Ca părinte, care consideri că este cea mai importantă calitate a ta? Știu, în țara noastră, atunci când ne permitem să vorbim despre calitățile noastre, riscăm să fim aspru judecați, dar am convingerea că prin munca noastră (și vorbesc la plural în mod conștient) putem transforma curajul de care dăm dovadă în ceva contagios.

Oana: M-a ajutat ce am citit dar, mai ales, m-a ajutat că am „trăit” 8-9 ore pe zi cu aceleași generații de copii, de la 2 la 15 ani, cu tot cu familiile lor – cu mentalitățile, emoțiile și transformările lor. E un fel de eșantion permanent pentru un studiu empiric despre cum cresc copiii, ce cheițe trebuie întoarse la un moment dat, ce lecții contează în viața fiecăruia, cu ce greșesc familiile și unde poți face diferența în destinul unui copil. Cu ei am crescut și eu, a crescut și copilul meu. Toată această conviețuire, cu maximă responsabilitate din partea mea, mi-a adus niște aha-uri incredibile și m-a învățat să fiu mai bună pentru fetița mea. În sensul că mi-au crescut atât de mulți mușchi sufletești pe dinăuntru, că pot, de multă vreme, să stau bine-mersi un pas-doi în spatele ei, să nu mă tem pentru ea, să nu controlez, să nu mă atașez de ideea devenirii ei. Am mare încredere în steaua ei și mare convingere că, dacă stau la o distanță sigură de ea, fără să-mi torn propriile proiecții despre viață în capul ei, își va găsi sistemul de ghidaj interior și va ști să fie cu sine mai bine decât am știut eu vreodată.

Gáspár: Probabil că, dincolo de foarte puține excepții, nimeni nu știe încă, tu ești unul dintre oamenii care au avut șansa de a citi în premieră viitoarea carte ce va fi publicată de Pagina de Psihologie. Este vorba despre „Viața în doi, când suntem trei” – una dintre cele mai răsunătoare cărți scrise de soții John și Julie Gottman. Astfel, îmi este imposibil să nu te întreb – Cum s-a schimbat viața ta după ce ai devenit mamă? Sau, mai concret – Cum a fost pentru tine trecerea de la doi la trei?

Oana: S-a întâmplat ca în carte: am început să creez o lume doar în jurul meu și al copilului meu, să îl alung pe soț din viața mea, cu pretexte că eu știu mai bine, eu alăptez, eu dorm cu copilul, eu sunt suficient de obosită încât să nu mai existe altceva pentru noi. Toate veneau din incredibila frică să nu pierd ființa aceea fragilă, să nu cumva să greșesc, să nu cumva să fiu o mamă rea. Am fost atât de copleșită, că am început – exact ca în carte – să intru într-o relație adevărată cu copilul și să o transform pe cea cu soțul meu în ceva secundar, bine asezonat cu nevoia de a-l infantiliza și culpabiliza. Ne-au trebuit cam patru ani să ne revenim. N-am avut cartea atunci, dar am avut ceva intuiții sănătoase că sunt mai mult decât mama unui copil, că puterea și căldura în relație cu el nu pot veni doar din relație cu acesta, ci din conexiunea mea cu ceilalți adulți și cu mine însămi.

Gáspár: Unul dintre site-urile pe care te putem găsi, după un scurt search pe Google, este voceapărinților.ro. Ce ne poți spune despre această comunitate? Care sunt valorile ei și cum îi putem deveni membri? Pregătindu-mă pentru conversația noastră, am intrat și pe site-ul mai sus amintit și mi-a sărit în ochi „Dialogul Transformării: Noua pedagogie a minții și a inimii pentru părinți și dascăli”. OK, pe scurt – Despre ce este vorba în acest nou proiect al tău?

Oana: Există acolo un formular de înscriere și o bază de date cu familii către care transmit mesaje, recomandări, articole, răspunsuri la întrebări. Am construit această comunitate ca un însemn al presiunii pe care părinții trebuie să învețe s-o pună pe sistem, cu fermitate și bun-simț, cu informare și eleganță. Cât despre „Dialogurile transformării”, am ales să nu mai vorbesc așa mult în timpul conferințelor și să am alături de mine, în fața oamenilor, și alți invitați în dialog, inclusiv părinți din sală. Am avut debutul acestui proiect recent, la Constanța – am luat cu mine două învățătoare din două modele diferite de educație, am tras întrebări din urnă și am transformat vibrația spectatorilor în dezbatere. Este cu mult mai antrenant așa – oamenii ajung să-și răspundă singuri la întrebări, să aibă momente bune cu lacrimi, cu râsete, cu sprijin reciproc.

Gáspár: Eu sunt un mare fan al emoțiilor umane. Adevărul este că multă vreme am fost tributar schimbărilor comportamentale, apoi celor cognitive și în ultimii ani mi-am dat seama că degeaba acționez sau gândesc diferit, dacă nu mă deschid și față de emoții. Cum te raportezi tu la propriile emoții?este ceea ce mă interesează. Mai spune-mi și – Cum își poate păstra sănătatea emoțională un educator în România secolului XXI?

Oana: Am învățat să am o relație foarte pe față cu emoțiile mele aplicând ceea ce unii specialiști numesc „the completion process”. Când simt una dintre amprentele emoționale recurente în viața mea, mă întorc în timp și încerc să recuperez, sărind din amintire în amintire, primul moment în care am simțit acea emoție. Mă duc în filmul de atunci, uneori cel de la 3-4 ani, mă pun în pielea mea de copil și încep să simt cu toată puterea cum și ce simțeam exact cu mintea și inima de demult. Doare teribil uneori, dar, cel mai sănătos lucru pentru mine este să rezist acolo, să mă bălăcesc pur și simplu în starea de atunci, fără să mai vreau să scap de ea. După ce mă marinez bine în senzația de odinioară, încep – cu mintea și imaginația – să rescriu filmul, să refac ce nu mi-a plăcut, ce m-a înstrăinat de mine. Uneori lucrurile seamănă cu un film hollywoodian, dar creierului meu îi place să fie păcălit frumos. Îmi revin și devin prietenă cu tot ce nu m-a făcut inițial să mă simt bine.

Ca educator, primești în clasă exact copiii de care ai nevoie: ei vor apăsa pe toate butoanele tale nevindecate. Sunt tare atentă la ce stârnesc copiii în mine și mă duc să repar în interior proiecțiile mele ridicole despre vină, control, superioritate etc.

Educatorii români au nevoie de consilieri și psihologi. Toți. Copiii vin tare încărcați la școală, din propriile familii, și, de cele mai multe ori, trebuie să le fii întâi un fel de terapeut. Fără minime reflexe de psiholog, un profesor nu poate supraviețui, decât dacă se deconectează de clasă și de sine. Ceea ce se întâmplă de foarte multe ori.   

Gáspár: A început de câteva săptămâni școala și, cu mâna pe inimă, recunosc că pentru mine perioada statului în bancă și a răspunsului la comandă se numără printre cele mai neplăcute amintiri din viață. Am fost genul de copil obedient și ascultător, dar în mod cert mă număr printre cei care, atunci când se trezesc, în zilele de septembrie, se bucură că merg la muncă și nu la școală. Cum a fost pentru tine experiența de elev? Desigur că sunt extrem de tentat să te întreb și despre viitor – Cum crezi tu că se va schimba învățământul în următorii 10 ani? Este un sistem, alături de cel medical, care la noi în țară are foarte multe puncte slabe. Va reuși, oare, să ofere ceea ce au nevoie cu adevărat copiii, pentru a deveni adulți curajoși, conectați și plini de compasiune?

Oana: Școala a fost locul unde mi-am însușit un anumit nivel de hărnicie, care mi-a folosit mult în viață, chiar dacă el a fost dobândit din nevoia de a-i mulțumi pe alții. Partea asta a doua, a fricilor că valoarea mea de om stă în ceea ce produc la exterior, a fost nefastă. De ea încerc să mă dezbar și acum. Am fost elev silitor, dar m-am revoltat la timp, în liceu – unde am început să fac ce-mi place, să citesc pe sub bancă, să îmi râd de profesorii inutili. Ce m-a scuturat cu adevărat a fost munca în străinătate, în SUA, pe la 20 de ani – când a trebuit să învăț să mă reprezint pe mine, dincolo de șabloanele studentului bun sau al elevei olimpice.

Nu cred că România e pregătită pentru un salt valoric în educație – nu, după ultimele alegeri electorale. Cred că România se va fărâmița și mai mult în plan educațional, vor apărea și mai multe proiecte private, și mai multe decizii de a lua destinul copiilor în mâinile familiilor capabile să-i pregătească paralel sistemului. Pe când ceilalți vor aluneca și mai rapid către polul opus, al vechilor practici sau al renunțării definitive. Deja pierdem mii de elevi pe drum. 

Gáspár: Tot din scrierile tale, am descoperit că ideea olimpicilor României este un folclor urban, poate o formă de negare, cum ar numi-o colegii mei în jargon de specialitate, a lacunelor din sistemul nostru de învățământ. Și recunosc că am savurat, din plin, momentul în care ai luat apărarea generațiilor actuale de elevi, subliniind că, dacă ne dorim respectul copiilor de azi, primul pas este să avem o relație bună cu noi înșine. Sunt 100% de acord cu tine, așa cum sunt de acord și cu faptul că nu este de niciun folos real să-i judecăm și să-i criticăm pe elevii de azi. De aceea te întreb – Care sunt calitățile, plusurile și atuurile elevilor de azi? Și care consideri că este cea mai bună strategie, pentru ca noi, adulții, să ajungem la sufletele lor?

Oana: Elevii de azi sunt foarte abili social – se conectează ușor unul la celălalt, sunt capabili – inconștient – să scaneze energia oamenilor și să dea „ignore” adulților neautentici și deconectați. Sunt intuitivi, învață în imagini, absorb informația în „bulk”, nu neapărat secvențial, nu neapărat în adâncime. Folosesc puține cuvinte, dar înțeleg – sublimat aproape – relațiile dintre oameni. Nu le plac nedreptățile, sunt hipersensibili la critică, tare dornici de validare și acceptare. Cea mai bună strategie este să fii tu, ca adult, „chill”, fără agende și mesaje perpendiculare, adică fără speech-uri sau cicăleli inspiraționale. Învățarea trebuie să li se întâmple, nu să pară planificată. Elevii de astăzi sunt dificili, procesează întâi realitatea emoțională a lucrurilor ca să poată ajunge la noțiuni și raționamente. Par superficiali, leneși sau obraznici. Niciuna dintre etichetele acestea nu e din vina lor – sunt doar mecanisme de adaptare la o mulțime de adulți constipați, robotizați și fără iubire de sine.

Gáspár: Ești al doilea invitat al meu la seria #EpicTalk, prima conversație adevărată a fost cu Dragoș Bucurenci, iar la finalul rubricii, din respect față de procesul comunicării, urmează să primesc și eu o întrebare. Astfel, acum este acel moment în care Oana întreabă și Gáspár răspunde.

Oana: Dragă Gáspár, citind răspunsurile mele de mai sus, spune-mi, te rog, unde mai am nevoie de ajutor? Cât de mare este ego-ul meu, doctore, și care sunt șansele să mă fac bine până la următorul interviu?

Gáspár: Oana, am savurat fiecare cuvânt din răspunsurile tale și, din nou, am apreciat autenticitatea, curajul și deschiderea, care sunt evidente dincolo de cuvintele tale. Mă bucur mult că avem oameni ca tine în România și evident că, plăcându-te atât de mult, sunt subiectiv și departe de obiectivitatea clinicianului din cabinet. Dar până și faptul că ai adresat această întrebare, îmi transmite că ești pe drumul cel bun, că ego-ul nu este nici mai mare și nici mai mic decât e bine să fie. Țin să-ți mulțumesc pentru tot ce faci în România noastră și aștept cu mare, mare drag următoarea întâlnire. Până atunci, îți doresc ca prin noul tău proiect – „Dialogul Transformării: Noua pedagogie a minții și a inimii pentru părinți și dascăli” – să aduci lumină în sufletele cât mai multor adulți, pentru că astfel putem păstra vie și luminița din sufletele copiilor.

Aceasta a fost conversația adevărată cu Oana Moraru. Până la următorul #EpicTalk, vă invit să accesați și celelalte texte publicate pe paginadepsihologie.ro, pentru că #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia este din ce în ce mai mare.

Distribuie acum

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA