#EpicTalk cu Andreea Esca: Despre curaj, compasiune, conectare

Recunosc că aș putea enumera pe degetele de la o singură mână numele vedetelor din România pe care mi-am dorit să le cunosc cu aceeași ardoare cu care am vrut să o întâlnesc cel puțin o dată, în carne și oase, pe Andreea Esca. Nu-mi este, încă, clar de ce, dar din 1995 – de când am auzit-o pentru prima dată spunând „Bună seara, România! Bună seara, București!” – am simțit un mare drag față de ea, iar în timp respectul și admirația s-au tot maturizat. Îmi aduc clar aminte manualul alternativ, din clasa a XII-a, de Istorie a României, în care poza și numele ei se regăseau în rândul oamenilor care au revoluționat sub o anumită formă țara noastră.

Apoi, peste ceva ani, am auzit-o cu mare bucurie și la Europa FM – în cadrul emisiunii La Radio cu Andreea Esca; iar intenția mea a continuat să persiste odată cu mutarea mea în București. Îmi amintesc și acum discuția cu un coleg din Satu Mare care, imediat după mutarea mea, îmi spunea: „Și, cine știe, poate cândva vei ajunge să colaborezi chiar și cu Esca!“ Am înghițit în sec și am zâmbit forțat, convins de faptul că asta-mi doream și eu, dar cu adevărat nu eram foarte convins că se va întâmpla vreodată. Evident că anii au tot trecut, Andreea a continuat să prezinte în fiecare seară, în timpul săptămânii, știrile orei 19.00, de la PRO TV – iar în momentul în care a apărut prima mea carte, Copilul invizibil, primul gând care a pus stăpânire asupra mea a fost acela de-a o invita la lansare. Dar viața mi-a arătat că încă nu venise momentul potrivit.

Și pentru că fix acum un an, în ianuarie 2017, urma să primesc un telefon în care o voce cunoscută îmi spunea: „Bună, sunt Andreea Esca!“, evident că prima mea invitată din acest an, la seria lunară de conversații adevărate, #EpicTalk, nu putea fi nimeni alta decât ea, Andreea Esca!

Gáspár: Bună ziua, Andreea! Bună ziua, Andreea Esca! :) În mod evident, din introducerea făcută, îți poți da seama cât de mult înseamnă pentru mine faptul că, astăzi, putem avea această conversație aici, pe paginadepsihologie.ro. Dar sunt convins că pentru tine nu este nimic nou sau neobișnuit, de aceea aș începe cu întrebarea – Cum este să fii cea mai cunoscută și mai apreciată jurnalistă din România? Cum este să fii Andreea Esca?

Andreea: E bineeeeee! Mi-a plăcut întotdeauna să fiu în centrul atenției și nu am de gând să modific adevărul doar de dragul de a părea modestă… De mică, am urcat pe scenă pentru orice: să dansez, să cânt, să recit, să joc teatru. Iar când nu eram pe scenă, făceam cumva să nu trec neobservată, însă nu știu dacă în mod conștient sau nu… Iar dacă vorbim despre Andreea Esca de la PROTV, este flatant și este o mare bucurie să ai parte de aprecierea și dragostea a milioane de oameni. Este un dar de la Dumnezeu, care nu are cum să nu te emoționeze. Ce simt diferit odată cu trecerea timpului este însă că mă face mai fericită să-i ajut pe alții, decât să-mi mai fac mie mari bucurii. Cred că a venit cumva, natural, vremea în care simți că trebuie să împărtășești ce ai acumulat, să transmiți mai departe, să îi determini pe alți oameni să se dezvolte, să ai satisfacția succesului unui om în care ai crezut.

Gáspár: Cu unul dintre bunii mei prieteni, care întâmplător îți este chiar vecin de stradă, vorbeam la un moment dat despre știrile și jurnaliștii din țara noastră și cu sinceritate îmi mărturisea că, din punctul lui de vedere, știriștii de la noi mai au foarte multe de învățat – cu excepția ta, care, spune el, te apropii cel mai mult de viziunea celor de la CNN. Eu, care am citit cartea ta, Ce-am făcut când am tăcut, știam că asocierea lui nu este deloc întâmplătoare, motiv pentru care te invit să ne povestești – Cum a fost stagiul tău la CNN? Care este lucrul cel mai important pe care l-ai învățat acolo și care crezi că sunt calitățile unui jurnalist de succes?

Andreea: Când am ajuns eu la CNN, în anii ʼ90, am descoperit America la propriu și la figurat!!! Nici nu știu la ce eram atentă mai întâi, pentru că totul era nou, mare, copleșitor. Am învățat că jurnalismul este un job fără program fix, că „it bleeds, it leads”, că voi trăi într-o stare concurențială până la sfârșitul vieții, că dacă nu ești primul nu mai contează, că sunt subiecte tabu și într-o țară în care există libertatea cuvântului, că trebuie să ai talent dar mai ales trebuie să ai o forță de muncă foarte mare și o echipă profesionistă din care să faci parte, că într-o echipă de TV dacă nu funcționează un pion se strică tot mecanismul, deci este extrem de importantă atât valoarea fiecărui membru în parte, cât și maniera în care este sudată gașca. Și am învățat să răspund politicos la întrebări bizare despre România. :)

Gáspár: Pură întâmplare sau, poate, un adevărat noroc, însă, în mod cert, visul meu a devenit realitate și am ajuns să colaborăm în cadrul celui mai nou proiect al tău, cunoscut sub numele A List Magazine by Andreea Esca – Ce înseamnă pentru tine A List Magazine? Și, dacă ar fi să prezinți în două vorbe prin ce se deosebește de alte site-uri sau publicații, ce ai spune? Iar pentru că știu că în echipa redacției cu toții te respectăm și apreciem în adevăratul sens al cuvântului – Cum ți-ai ales echipa? Ce cauți la oamenii pe care-i învestești cu încredere?

Andreea: A List Magazine înseamnă o echipă și un spirit care-mi plac. Suntem oameni din domenii diferite, dar cu aceeași dragoste de viață, cu o mare curiozitate față de ce ne înconjoară și de ce ni se întâmplă, cu dorința de a povesti și altora despre ce ne place nouă.

Nu știu dacă i-am căutat pe oamenii de la AList, cred că mai repede ne-am fost hărăziți unii altora la un moment dat și cred că este important ca timpul pe care îl petrecem împreună să fie o plăcere, atâta tot. Nu mai cred în echipe de tipul celei de la începutul ProTv-ului, cu oameni care să rămână alături 20 de ani; nu cred că mai este posibil așa ceva dintr-o mie de motive pe care nu o să mă apuc să le dezvolt, dar sper totuși în cât mai mulți ani împreună și mai ales în varianta în care să povestești cu drag despre perioada ta la „AList”. În general, îmi plac oamenii care sunt gata de orice, la orice oră, cu entuziasm. Îi evit pe aceia care folosesc expresia „mă duc la muncă” sau cărora nu le place să petreacă. Poate că „work hard, play hard” ar fi pe gustul meu! :)

Ce e diferit la noi față de alte site-uri? Gașca Alist!

Gáspár: Și acum, că ne-ai convins cu seriozitatea și rigurozitatea ta de știristă, cu naturalețea și căldura omului de radio și cu deschiderea și autenticitatea autorului care a publicat până în prezent două cărți – Ce ți-ai dori să mai faci, să mai încerci, în plan profesional? Există ceva de care-ți este teamă, dar care te și tentează extrem de mult?

Andreea: Vreau să joc într-un film, un rol complicat… Asta mă tentează, deși mi-e teamă că aș putea să nu fiu la înălțimea așteptărilor mele. Și nu aș putea să mă accept jucând prost. Am oroare de actorii netalentați.

Gáspár: Recunosc că, de când sunt parte din redacția A List Magazine și împreună cu Bogdan Nicolai realizăm emisiunea online #LoveIsFun, mulți dintre cunoscuți mă întreabă cum este colaborarea noastră și cum ești tu, ca persoană. Iar eu le răspund, din nou și din nou, că te percep extrem de caldă și umană, selectivă, ce-i drept, dar cu o mare disponibilitate spre a oferi ajutor la nevoie. Tu cum procedezi, când e vorba să ceri ajutor? Ești genul de om care cere la fel de ușor pe cât dăruiește? Și, tot aici, aș adăuga și cât de recunoscător îți sunt pentru că, într-un moment extrem de delicat al vieții mele personale, ai acceptat să moderezi lansarea online a cărții mele Revoluția iubirii: o altfel de poveste despre atașament și relații.

Andreea: Cer ajutor fără să stau pe gânduri. Nu mă cred deloc vreo Superwoman. Cer ajutor colegilor mei care sunt specialiști în anumite domenii ca să fiu bine pregătită la anumite interviuri, cer ajutor prietenilor ca să rezolv diverse treburi casnice, îi cer ajutor tot timpul soțului meu ca să mă sfătuiască dacă e bine sau nu când trebuie să iau vreo decizie importantă, le cer ajutorul Alexiei și lui Aris când nu știu dacă mi se potrivește vreo rochie, :) le cer ajutor părinților, prietenelor… Cred că oamenii trebuie să funcționeze așa: să ajute și să fie ajutați.

Gáspár: Dacă ar fi să mai zăbovim puțin în sfera psihologiei relaționale, citind un articol de pe site-ul tău, andreeaesca.com, am aflat că ai avut o conexiune specială cu MamaieCine este ea? Și cine sunt strămoșii tăi? Ce sânge curge prin trupul tău? După care evident că am să te întreb – De ce un francez? E adevărat și că nu vorbim despre un francez oarecare. În timp, am ajuns să-l cunosc oarecum și îmi pare un om cu un bun simț aparte, cu o discreție de zile mari, dincolo de o inteligență și o cultură de invidiat – și, aici, desigur că mă refer la Alexandre.

Andreea: Mamaie este perfecțiunea. Este mama mamei. Ea era frumoasă, bună, veselă, caldă. Avea ruj roșu, părul mereu aranjat cu bucle și unghiile roșii. Venea dintr-o familie de italieni, care nu știu cum ajunseseră pe aici, și s-a căsătorit cu bunicul, care avea părinți greci refugiați la București. Apoi, din partea tatălui, bunica mea era unguroaică și bunicul, un român neaoș din Țara Făgărașului. Și eu, ca să nu las sângele să se odihnească, m-am măritat cu un francez a cărui mamă e din Versailles și al cărui tată este armean sută la sută, născut însă în Istanbul… E, ce zici?

Gáspár: Ești mamă și, așa cum scriai în prefața cărții Confesiunile unei mame imperfecte, ai reușit să armonizezi responsabilitățile rolului de parteneră cu cele ale rolului de mamă, fără să te blochezi în obișnuitele sacrificii inutile. Care este cea mai frumoasă amintire din relația cu copiii tăi? Știu și că nu ți-ai crescut copiii după buchea cărții, dar, dacă ar fi să te uiți la realitatea familiilor din zilele noastre – Care consideri că este cea mai mare nevoie a copiilor? Unde le este părinților cel mai greu?

Andreea: Acum, la bătrânețe :) am ajuns la concluzia că cei mici n-au nevoie de niciun confort, jucărie, cărucior cu 4 viteze, tetină ergonomică, vacanță la Disney etc., dacă nu își au părinții alături cât mai mult timp și nu se simt iubiți de aceștia. Astea sunt nevoile copiilor, de la ele pleacă toate problemele mai mari sau mai mici, la un moment dat… cred. Și zic „cred“, pentru că nu am citit studii care să-mi susțină teoria; e pur și simplu o observație empirică.

Nenorocirea este că, în același timp, noi, părinții, am devenit mult mai egoiști decât generațiile trecute și vrem să ne trăim bine viața până în ultima clipă – și facem din ce în ce mai puține sacrificii, chiar și pentru copii. Eu mi-am dat seama într-o zi că trebuie să fiu mai atentă la ei, cu toate că sunt îndrăgostită de profesia mea, și cred că am făcut bine.

Există însă și mulți părinți care nu mai trăiesc decât pentru și prin copii, toată viața lor este organizată și controlată de dorințele copiilor, și nici asta nu mi se pare o variantă câștigătoare.

Cele mai frumoase aminitiri legate de ei… Alexia îmi deschidea ochii dimineața cu degetele și-mi spunea „Reveille toi maman, e jour, nu e nuit”; iar când Aris bea lapte din biberon și vedea Alexia că a mai rămas un pic, i-l smulgea din mână, să mai sugă și ea, deși avea 3 ani. :)

Și de Aris îmi amintesc când s-a ridicat prima dată în picioare și a început să meargă… avea o baghetă de pâine în mână, iar noi stăteam muți de frică să nu cadă; sau îmi amintesc când i-am spus pediatrei să-i mai facă niște analize, că e prea alb și ea mi-a zis: „E sănătos tun, dar e aristocrat, de aceea are pielea așa de albă!

Unde le e greu părinților, mă întrebi? Le este greu tot timpul din momentul în care se naște un copil, dar le este și așa de bine… încât uită părțile grele.

Gáspár: Noi, în cadrul proiectelor dezvoltate sub egida #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia, promovăm cum știm și putem mai bine trei caracteristici umane de bază: curajul, compasiunea și conectarea. Dacă e să te gândești la curaj – Când consideri că ai dat dovadă de cel mai mult curaj, în viața personală? Dar în cea profesională? Și, dacă te-aș întreba – Cum stai la capitolul autocompasiune, ce ai răspunde? Despre conectare aleg să nu te mai întreb nimic, deoarece ești unul dintre cei mai abili și naturali psihologi fără diplomă pe care-i cunosc, iar capacitatea ta de relaționare cu oamenii este de invidiat. :)

Andreea: În viața personală, tocmai am urcat pe scenă să cânt cu Andra la Ateneul Român. :) În cea profesională, când am început emisiunea de la Europa FM fără niciun pic de experiență în radio…

Nu îmi plâng de milă, deoarece știu că tot ce mi se întâmplă este pentru că sunt de acord să mi se întâmple. Doar că mă mai enervez pe mine și vorbesc singură (în continuare)… spunându-mi păsurile.

Gáspár: Dacă, să presupunem prin absurd, s-ar întâmpla o catastrofă și toate înregistrările cu tine s-ar pierde… Dacă tot ce ai scris sau spus vreodată s-ar face scrum – Care sunt cele trei lucruri pe care ți-ai dori ca omenirea să și le amintească despre tine?

Andreea: Că dansam până dimineața. Că am făcut interviuri cu ASR Prințul Charles, cu Coppola, cu Aznavour, cu Angela Gheorghiu, cu Richard Branson, cu Madeleine Allbright, cu Beligan, cu, cu, cu oameni minunați. Că eram mama Alexiei și a lui Aris Eram.

Gáspár: Și acum, așa cum le spui tu invitaților tăi de la radio, am ajuns la ultima rubrică, după care ai scăpat. :) Iar la #EpicTalk, ultima întrebare este adresată de către invitat. Așadar, Andreea – Care este întrebarea ta pentru mine? Întreabă-mă ceva ce nu m-a întrebat nimeni.

Andreea: Ce culoare de ojă îți place la o femeie?

Gáspár: Ăăă… chiar că nimeni, niciodată, nu mi-a mai adresat o asemenea întrebare. :) Și îmi este greu să mă decid, cred că roșu și nude.

Mulțumesc, Andreea Esca, pentru răbdare și deschidere, și îți doresc să te vedem cât mai repede într-un film interpretând rolul vieții tale. Iar vouă, celor care ați citit acest #EpicTalk, vă doresc un 2018 în care să vă transformați cât mai multe visuri în realitate.

Distribuie acum

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Explorează

Lasă un comentariu