Skip to content

M-am întrebat de multe ori, în calitate de părinte cu o anumită vechime în practicarea acestei meserii, cât de departe pot să merg în a-mi manifesta empatia față de copiii mei sau față de o terță persoană, iar ei să poată învăța lecția pe care eu le-a predau. Pot să merg atât de departe încât să greșesc și această relaționare să devină nesănătoasă? Cine îmi oferă girul respectării codului de conduită și barometrul după care să îmi măsor comportamentul? Probabil că uneori greșesc din dorința de a-i absolvi de experimentarea unor emoții complexe, de suferință, frustrare, neputință. Dar, am învățat să accept că și ei, la rândul lor, trebuie să trăiască toate aceste provocări ale vieții, să învețe din propriile greșeli, empatizând și primind feedbackul meritat.

Cu siguranță, la vârsta lor de acum, în jur de treizeci de ani, au învățat deja multe și au învățat privindu-mă pe mine, observându-mă cum îmi dăruiesc înțelegerea, iubirea, compasiunea, cum mă conectez, jonglez cu încrederea cu care îi creditez pe ceilalți, construiesc noi relații, desfac legături interumane mai vechi, perimate și întemeiez altele noi, trec prin dezamăgiri pentru că am avut așteptări și ele nu s-au împlinit, am oferit și mi-am imaginat că există un echilibru între a oferi și a primi, mă alătur celor care suferă sau au pierdut orice bun material și stau la cumpăna dintre supraviețuire și subzistență. Mă observă cu ochi critic, estimează și apreciază dacă am marcat puncte în aceste trei decenii de viață și câștigurile cuantificabile în bucuria împlinirii, și durerea erorilor comise, observă punctele de pe tabela de marcaj și încet-încet încep să semene cu mine.

Nu au luat în seamă prea mult cuvintele mele, ci faptele, gesturile cu care mi-am manifestat empatia și înțelegerea mea emoțională, relațională. Le-am fost un bun profesor fără să îmi fi pus în gând să le predau această lecție. Iubirea de oameni nu se învață și nu se predă. Se observă, se simte, se întregește și devine mai mare. Are grade de comparație ce nu țin de nicio gramatică a niciunei limbi cunoscute. Morfologia ei este unică, idiosincratică, specifică fiecăruia dintre noi. Ne-o însușim dăruind din preaplinul înțelegerii noastre, al iubirii sădite de natură sau, poate, grația celestă. Ne este declanșată de emoții transmise de alte creaturi vii, nu doar ființe umane și ne face să ne fragmentăm unitatea emoțională, divizând-o temporar, pentru ca apoi, să se recompună la loc și mai puternică. Este o armă infailibilă prin care ne manifestăm superioritatea speciei.

Relația pe care o avem cu copilul nostru este locul de manifestare a empatiei în forma sa cea mai pură și intensă, un resort inepuizabil de iubire și grijă protectoare, de înțelegere umană. Este rezervorul inepuizabil de alimentare și susținere a emergenței naturale a inteligenței emoționale, locul unde începe lecția autodisciplinei și rezilienței. Eu și el suntem o ierarhie în care fiecare are responsabilități și praguri de atins, nu suntem parteneri cu drepturi egale, ci unii cu asumări și lecții de însușit în interiorul unor limite sănătoase, chiar dacă flexibile. Eu îmi asum tacit responsabilitatea de a-i satisface nevoile, înțelegând în mod empatic care sunt acestea și când va fi venit momentul lor și îi asigur mediul propice pentru ca el să crească devenind un adult împlinit, autentic, generos, la rândul lui, empatic.

℗PUBLICITATE



Eu sunt în acest fel, mă manifest astfel și devin modelul lui în viață. Și, citând din superbul volum de care m-am ocupat și l-am tălmăcit de curând, Empatia în parenting, aparținând Shaunei Shapiro și lui Chris White, „o persoană alfa care dansează plină de flexibilitate între diverse exprimări relaționale, pentru a răspunde la nevoile copilului vostru din prezent – este ceea ce contează cel mai mult. Iubirea care vă leagă vă va arăta ce să faceți mai departe“. Această iubire trebuie înțeleasă ca o intenție, nu un scop în sine, de aceea, este sănătos și constructiv pentru relația noastră de parenting să ne propunem să ne surprindem singuri în momentele de stare reactivă, când aplicăm judecăți sau respingem adevărul experienței pe care o trăiește copilul nostru.

Putem fi mai empatici în aceste clipe și putem să ne extindem puterea înțelegerii noastre, îmbrățișând acele emoții negative pe care el le trăiește. Adoptând o atitudine de atenție benevolentă, plină de interes și înțelegere, vom empatiza mai ușor și vom descoperi valoarea terapeutică a acestei înțelegeri, o finalitate ca un drum cu dublu sens. A empatiza cu vlăstarul nostru nu se referă la inundarea cu iubire necondiționată a ființei sale, ci, mai degrabă, este o invitație, un prim pas odată cu care pășim în direcția umanității noastre înnăscute și spre cultivarea anumitor atitudini care susțin o experiență mai bogată și o dezvoltare mai complexă.

Să ne amintim că iubire nu înseamnă doar eros, ci, mai presus de această accepțiune a conceptului, ea este agape. Grecii considerau că este un mod special de a exprima iubirea, un act prin care eros, energia vitală, este direcționat dinspre propria persoană spre lumea exterioară, cu intenția de a dărui o stare de bine celuilalt, o atitudine exprimată prin felul nostru de a ne comporta. Este un act conștient – mindful – prin care ființa umană își potențează puterea transformatoare a propriei valori umane, direcționând erosul spre celălalt și creând astfel o calitate nouă a relației interpersonale, philia altfel spus, o devenire a condiției umane, de iubire de la egal la egal, un statement al angajamentului profund uman – „Eu sunt aici pentru tine, ca să te simt și să îți fiu alături!“

Absolventă a Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi străine, a fost profesor în cadrul Academiei de Studii Economice. Din 2009, este traducătorul a peste 30 de titluri din domeniul non-fiction în principal politologie, economie, filosofie, psihologie și psihanaliză, colaborând cu cele mai reprezentative edituri din România.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
26,40 lei
Continuă cumpărăturile
1