Elias în acea dimineață de ianuarie. Am ales să dau sens lucrurilor

În tradiția tibetană se spune că moartea este oglinda vieții. O astfel de caracterizare poate fi înțeleasă și interpretată într-o mulțime de moduri. Eu cred că în lipsa morții, noi nu am putea aprecia pe deplin importanța vieții, ce ocazie minunata este ea, cât de rară și prețioasă este. Atunci când l-am pierdut pe Elias nu auzisem despre acest mod de a privi moartea. Sincer, nici nu mă opream prea des sau prea mult pentru a mă gândi la ea. Mă preocupa mai mult ca nu cumva în cele 9 luni pe care el urma să le petreacă în pântecul mamei sale să nu se întâmple ceva care să-i afecteze dezvoltarea, să conducă la apariția unui handicap. Probabil că frica de a-l pierde exista într-un cotlon al minții mele, însă nu ieșea la suprafață.

Îmi aduc aminte că în timpul sarcinii am respins cu destulă siguranță și desconsiderare superstiția potrivit căreia “Nu e bine să-i cumperi copilului haine înainte de a se naște”. Eram foarte convins că, în zilele noastre, copiii se nasc sănătoși și, mai ales, rămân în viață. Această credință mi-a fost întărită și de medicii cu care ne-am întâlnit, care încheiau fiecare consult cu “Totul este foarte bine! Aveți un copil sănătos!”. Alături de vocea lor era cea a moașei de la cursul de naștere naturală, care ne povestea despre mame care au născut în cada proprie, asistate de tați curajoși, sau despre copii de 4 kilograme născuți pe cale naturală.

Fără să-mi dau prea bine seama cum s-a întâmplat, probabil din obișnuința de a visa, am petrecut ore întregi imaginându-mi cum am să-l țin pe Elias în brațe, cum o să ne jucăm, cum am să-l învăț diverse lucruri, cum am să-l ajut să descopere viața. Viitorul era pentru mine foarte concret, solid, plin de imagini, gânduri, planuri. Mai mult decât atât, el părea a fi foarte sigur. Întrebarea era nu dacă se vor întâmpla toate acele lucruri, ci mai degrabă, când și sub ce formă.


Moartea tocmai asta face, de multe ori vine atunci când omul este mai puțin pregătit.

Cred că într-o mare măsură îmi era și teamă să mă gândesc că Elias ar putea muri. Îmi era teamă că simplul gând legat de moartea lui ar putea să conducă la plecarea lui prematură dintre noi, că ar putea să aduc Ghinionul în casa noastră. Și cine stă să se gândească că moartea poate lovi oricând, că el sau copilul lui ar putea să-și încheie povestea lui în această lume în orice clipă? Eu unul nu am fost încurajat să mă gândesc la acest lucru și nici nu am făcut vreun efort să aduc tema morții printre gândurile mele. Însă, moartea tocmai asta face, de multe ori vine atunci când omul este mai puțin pregătit. Lovește crunt la orele cele mai nepotrivite, în momentele cele mai surprinzătoare și ne găsește complet nepregătiți.

Cert este că așa ne-a luat pe noi. Știam că nașterea lui Elias este o chestiune de ore. Ne pregătisem pentru nașterea naturală, aveam bagajul la ușă gata de a ajunge cât mai repede la maternitate și încercam să ne încurajăm și să ne păstrăm calmul. Era cel mai important eveniment din viața noastră. Însă, în acea noapte de ianuarie lucrurile nu au mers așa cum ne imaginam noi că se vor desfășura. În acea noapte am aflat cât de goale de conținut erau toate planurile noastre, toate imaginile și toate proiecțiile noastre din viitor. În aceea noapte am aflat cât de goale și lipsite de soliditate sunt gândurile noastre.

Elias s-a născut cu o inimă care abia mai bătea de zece ori pe minut. Mare parte din sângele lui se pierduse datorită hemoragiei apărute prin ruperea cordonului ombilical. Când l-am văzut în salonul de nou născuți cu pieptul ridicându-se ritmic sub impulsul aparatelor care îl hrăneau cu oxigen, primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost “Ce frumos este copilul nostru!”. I-a urmat „Ce groaznic, ce cumplit este că tot potențialul lui, aflat în acel corp mic și aproape translucid, nu va putea fi împlinit vreodată”. Gândurile acestea două s-au rotit continuu prin capul meu în timp ce cunoșteam emoții sfâșietoare de disperare, tristețe și durere necunoscute mie până în acea clipă.


După o astfel de întâlnire cu moartea copilului tău iubit, frumos și multașteptat, realitatea pare golită de sens. Însă nu doar realitatea, ci și interiorul meu era gol. Părea că toate emoțiile, gândurile, planurile, tot viitorul meu dispăruse într-o clipă. Iar când te simți atât de gol înăuntrul tău, tot ceea ce se întâmplă în afara ta pare la milioane de ani lumină de tine. Părea că pentru mine timpul se oprise în loc, iar tot ce se întâmpla în jurul meu nu avea și nici nu ar putea avea vreo legătură cu mine. Cum puteam eu să simt ceva față de tații fericiți care veniseră să-și înregistreze nou născuții la starea civilă, când eu știam că nu o să-i aud vreodată glasul lui Elias și nici nu am să-l văd râzând sau plângând.

Dar, așa cum spune Dalai Lama, “fără a ignora faptul că, într-o oarecare măsură, starea noastră de fericire și de bine este influențată de factori externi, în cele din urmă, fericirea și suferința depind de mintea noastră și de modul în care mintea percepe realitatea prin intermediul celor cinci simțuri”. Nici acest lucru nu îl știam atunci. Totuși, fără a putea spune de ce, am luat decizia de a privi, de a mă uita la toate lucrurile minunate pe care Elias mi le oferise și nu la tot ceea ce pierdusem. Și aveam la ce să privim. Cele nouă luni în care el crescuse în burta mamei sale fuseseră cele mai frumoase din viața mea și a noastră. Prezența lui și conectarea pe care o simțisem cu el îmi oferiseră mai mult decât mi-aș fi putut imagina și dori. Însă, cel mai important, simțeam că Elias mă schimbase spre bine, deschisese în mine niște drumuri, adusese la suprafață emoții necunoscute mie, dar și întrebări noi, prețioase. Elias îmi oferise cel mai frumos și mai prețios cadou din viața mea, îmi deschisese ușa autocunoașterii, trezise în mine dorința de a afla cine sunt. Cum aș fi putut lăsa un astfel de cadou să treacă neobservat sau să fie acoperit de emoțiile negative?

În acele momente am simțit că singurul mod în care aș putea transforma ceea ce se întâmplase cu Elias era prin căutarea unui sens. Am căutat un sens nu în moartea lui, nu în dispariția lui, ci în scurta lui viață. Într-un fel, tot potențialul lui irosit avea să se împlinească prin noi, prin părinții lui. Am decis să iau ceea ce ne oferise el în cele nouă luni și să înmulțesc acest lucru, am decis să prind acea spărtură mică pe care el o făcuse în zidurile în spatele cărora mă ascunsesem de lume și de mine însumi și să trag de ea până am să mă pot elibera de toate fricile, obișnuințele, mecanismele care mă țineau pe loc. Am decis ca întrebarea care se născuse în mine în timpul celor 9 luni, “Sunt eu capabil să am grijă de copilul meu?”, să nu rămână fără un răspuns, iar acesta să fie pozitiv.

Acest drum nu a fost ușor, iar capcanele pe care le-am întâlnit purtau promisiunea oazei în deșert. M-am întâlnit cu furia și vinovăția, dar și cu frica că pierderea lui Elias însemna pierderea oricărei șanse de a avea vreodată un copil. Furia era îndreptată împotriva medicilor care supravegheaseră sarcina și care pierduseră din vedere un element important în dezvoltarea copilului. Ne era greu să trecem cu vederea faptul că, cu mai multă atenție din partea medicilor, Elias s-ar fi putut naște sănătos și ar fi putut să rămână în viață. Apoi, toate acele asigurări că el este perfect sănătos și bine dezvoltat, că sarcina decurge normal sau că nașterea naturală este o procedură pentru care nu ar trebui să ne facem prea multe griji îmi sunau acum atât de fals și de înșelător în urechi. În același timp am simțit că această descărcare de emoții negative, îndreptate în exteriorul nostru, nu avea cum să schimbe în vreun fel lucrurile și nici nu avea cum să ne ajute.

Sentimentul de vinovăție venea însoțit de o furie care era îndreptată spre interior. Întrebări precum „Am făcut eu tot ce se putea?”, „De ce nu am acționat altfel?”, „De ce nu am luat alte decizii?”, „De ce nu am făcut X lucru sau Y lucru care l-ar fi putut salva?”, au început să apară în mintea mea. Iar o dată cu ele apăreau și răspunsurile. În fața ochiului interior se derulau filme cu toate scenariile pe care le-aș fi putut urma pentru a-l avea pe Elias printre noi, iar în toate aceste scenarii lucrurile ieșeau mai bine decât în realitate. Mă puteam pierde complet în ele și puteam uita că, de fapt, nimic nu mai poate fi schimbat, că nimeni și nimic nu îl va putea aduce pe Elias înapoi. Mi-am repetat însă de fiecare dată ceva ce nu putea fi negat de nicio parte din mine, și anume faptul că în fiecare moment al prezenței lui printre noi, singurul lucru care m-a preocupat a fost binele lui, iar toate deciziile fuseseră luate în acest spirit, ținând cont de ceea ce știam la acel moment despre starea lui și de toate asigurările primite de la personalul medical. Iar dacă nu am făcut altfel sau mai mult, acest lucru s-a datorat faptului că nu am știut să fac mai mult sau nu am putut. Privind retrospectiv, cred că în spatele acestui nou mod de a vedea lucrurile s-a aflat o acceptare a imperfecțiunii mele, a limitelor mele umane.

Ziua de mâine nu este o certitudine, ci mai degrabă o iluzie. Tot ceea ce ai este clipa de acum.

Tot în budism se spune că moartea este singurul lucru sigur din viața noastră. Nesigure sunt doar momentul și modul apariției ei. Moartea nu este un lucru plăcut la care să vrei să te gândești, însă cred că abia după ce ai reușit să o privești în față, să înțelegi și să accepți existența ei, poți cu adevărat să apreciezi și să te bucuri de fiecare clipă, fiecare zi din viața ta. Înseamnă să simți în tine că ziua de mâine nu este o certitudine, ci mai degrabă o iluzie. Tot ceea ce ai este clipa de acum. Am întâlnit părinți care ascultau cu o oarecare reținere povestea noastră, ca și cum încercau să închidă orice portiță prin care gândul că și-ar putea pierde propriul copil ar putea să ajungă la ei. Înțeleg de ce. Gândul acela este extrem de dureros. Mă întreb însă cum ar fi relația cu copiii noștri dacă am ști că ziua de astăzi ar putea fi ultima, dacă am ști că viitorul acela pentru care noi încercăm să îi antrenăm și disciplinăm este o iluzie, un vis, ceva ce s-ar putea să nu vină niciodată? Cum ar fi să le putem spune: „Știi ceva? Nu este chiar atât de important să dormi la prânz. Important este ca acum să fii fericit și să simți că eu te iubesc!

Cum ar fi să trăim conștienți de faptul că copiii noștri nu sunt ceva ce noi posedăm, ci un lucru prețios care ni s-a oferit și care ne poate fi luat în orice clipă? Cum ar fi relația cu copiii noștri dacă toți i-am vedea în fiecare zi, în fiecare clipa, ca pe ceva incredibil de frumos, ca pe un cadou minunat și fragil pe care l-am primit doar pentru o clipă, așa cum l-am văzut eu pe Elias în acea dimineață de ianuarie?

Distribuie

Gabriel Panțiru

Student al Facultății de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, am pornit alături de terapeutul meu pe drumul către reîntregirea mea și către ceea ce Jung numește realizarea Sinelui. Sunt atras și ajutat de psihologia analitică a lui C.G. Jung, de teoria relațională IMAGO și de psihologia și meditația budistă.

Mai multe articole de Gabriel Panțiru

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA