La începutul secolului XXI, practica psihoterapiei de familie și cuplu a devenit în mod evident sinonimă cu practica modelelor integrative (Lebow, 2003). Așa cum Alan Gurnan menționa că psihoterapia de familie este o formă scurtă de intervenție (Gurman, 1992), dezvoltarea naturală a acestei intervenții psihoterapeutice a facut ca psihoterapia de familie să devină o practică dominant integrativă (Lebow, 2003).
Cu toate acestea, recunoaștem dezvoltarea spectaculoasă din prezent a unei generații mai experimentate din psihoterapia familiei printre care contribuții majore au adus Scharff și Scaharff, Dattilio, și Mitrani, dar și generația care a dezvoltat modele mai recente unde un reprezentant de marcă este Anderson.
1. Familia funcționează ca un sistem în care valoarea întregului este mai mare decât suma părților;
2. Părțile individuale ale sistemului pot fi înțelese doar dacă analizăm întregul sistem. Dacă vrem sa analizăm un comportament este important să înțelegem contextul în care acesta apare;
3. Gândirea tradițională de tip linear (cauza-efect) este înlocuită cu gândirea de tip circular;
4. Schimbarea unui singur individ din sistem determină implicit schimbări și la nivelul celorlalți membri ai familiei (mergând pe premisa că membrii unei familii se influențează simultan și reciproc);
5. Sistemul are o tendință de a căuta homeostazia – echilibrul. Aceasta tendință asigură menținerea stabilității și uneori împiedică schimbarea;
6. Când familia nu este în echilibru mecanismul de feedback încearcă să readucă familia într-o balanță (ceea ce determină adesea recăderi şi rezistenţa la schimbare);
7. Metodele de reasigurare a echilibrului pot să fie problematice – să reprezinte problema în sine;
8. Intervenția la nivel de familie vizează mai degrabă toate relațiile de la nivelul sistemului familial, decât relația unui singur membru cu familia.