Efectele pe termen lung ale neglijării, traumei și abuzului în primii ani de viață – sau despre orfelinatele din România

Anii 90 ne-au făcut cunoscuți lumii, după căderea comunismului, ca țara care-și neglija orfanii în acele sinistre centre de plasament cu uși și ferestre bătute în cuie, unde copii de 7 ani aveau în jur de 15 kg, trăiau dezbrăcați acoperiți de propriile materii fecale și nu știau să vorbească. Îmi amintesc povestea unor prieteni de familie care au adoptat la sfârșitul anilor 80 un băiețel dintr-un astfel de cămin: la vârsta de 3 ani avea un bagaj lexical de 4-5 cuvinte: papa, „mama” – spunea el oricărei femei și ”tata” oricărui bărbat, iar pomii erau denumiți ”băț” deoarece acești copii nu erau scoși afară de către îngrijitorii din centre pentru a evita îmbolnăvirile. Pe când noi mai făceam mofturi la mâncare – spre dezamăgirea familiei mele, am refuzat să mănânc banane pentru care mama făcuse eforturi semnificative ca să le procure, iar bunica le ținuse o luna în ziar pe șifonier pentru a se coace – prietenul nostru adoptat mânca orice ”papa”.

O parte a acestor copii au ajuns să fie adoptați de familii din Marea Britanie și sunt acum adulți. Mulți dintre ei trăiesc și în zilele noastre efectele acelor primi ani de groază, afirmă specialiștii în sănătate mintală. BBC publică aproape anual câte un articol pe acest subiect.

Deși au crescut în familii iubitoare, rezultatele unui studiu pe termen lung care a examinat 165 de copii proveniți din orfelinatele românești antedecembriste, adoptați de familii britanice, arată că aceștia resimt încă la vârsta adultă sechelele deprivării emoționale din primii ani de viață.

Aceste articole și studii nu au scopul de a ne rușina ca popor ci de a pleca de la studiul unei realități pentru a putea extrapola rezultatele în viitor și a pune capăt neglijenței și abuzurilor care au încă loc în aceste instituții ale statului și pe care noi, oamenii de rând, le tratăm maxim cu un ”Doamne ferește!”.


Ce ne mai arată aceste studii este și faptul că unul din 5 copii nu este afectat de trauma timpurie. Aceste date sunt deosebit de importante în studiul fenomenului psihologic pe care îl numim ”reziliență”.

Pentru a ilustra aceasta, jurnaliștii de la BBC Health s-au folosit de cazul lui Adi Calvert care are acum 28 de ani și afirmă că nu este afectată de trauma timpurie din viața ei. Și-a petrecut doi ani și jumătate într-un orfelinat înainte de a fi adoptată de părinții iubitori care au crescut-o în Yorkshire și care au mai adoptat odată cu ea un bebeluș.

Adi spune că nu-și mai amintește orfelinatul, dar povestește că știe că se temea că nu va avea suficientă apă de băut după ce a fost adoptată: ”Fusesem cu adevărat deshidratată așa că mă panica grija apei și gândul că nu știam de unde mi-o voi procura. Când eram foarte mică beam apă și de la furtunul din curte”. Adi pune pe seama băilor reci de la orfelinat fobia ei pentru înot și apă rece. Tânăra este acum actriță și locuiește la Londra, este cunoscută pe numele ei de scenă, Ionica. Ea nu mai manifestă niciunul dintre semnele neglijării, deprivării și malnutriției din primii ei ani de viață: ”Sunt chiar foarte bine. Am știut despre toate astea dintotdeauna și sunt parte din mine însă nu mă agăț de aceste amintiri. Mă înțeleg foarte bine cu părinții mei adoptivi și sunt chiar mândră de viața pe care o duc acum”.


Oamenii de știință de la Kings College London, Universitatea din Southampton și din Germania care publică în The Lancet vor să afle mai multe despre ce-i face pe cei ca Adi să facă față atât de bine adversității din primii lor ani de viață. Pentru aceasta le vor studia întregul genom. Cu toate acestea, majoritatea copiilor români adoptați în Marea Britanie între 1990 și 1992 nu s-au descurcat la fel de bine. Dintre cei 165 de copii adoptați inițial toți s-au confruntat cu întârzieri în dezvoltare și cu sechelele malnutriției.

În timp ce aceia care au petrecut sub șase luni instituționalizați au arătat rapid semne ale recuperării până în vârsta de cinci-șase ani, copiii care au petrecut perioade mai lungi în orfelinatele românești au avut de departe rate mai mari de apariție a problemelor emoționale, cognitive sau sociale pe parcursul vieții” se afirmă în articol.

Cele mai frecvente probleme citate sunt dificultăți în relaționarea cu cei din jur, probleme de atenție și concentrare care au persistat și la vârstă adultă. Cei din grupul cu probleme au șanse de trei până la patru ori mai mari de a avea dificultăți emoționale la vârsta adultă, cu mai mult de 40% dintre ei având antecedente psihiatrice. Deși coeficientul de inteligență inițial scăzut a cresut la cote normale în timp, ei au avut rate mai crescute ale șomajului comparativ cu alți copii adoptați din România sau Marea Britanie.

Ce este cel mai important de reținut este că echipa de cercetători a ținut să menționeze că acesta a fost primul studiu la scară largă care corelează deprivarea și negijarea copiilor la vârste mici cu efecte profunde asupra sănătății mintale și a stării de bine mai târziu în viață.

Prof. Edmund Sonuga-Barke, unul dintre autorii studiului de la Kings College London, afirmă că este posibil ca ”ceva fundamental să se fi întâmplat în creierul acestor copii, independent de familiile sau școlile pe care le-au frecventat mai târziu”. De aceea, a-i scoate pe copii din situații în care sunt neglijați cât mai repede și a le oferi grija și suportul unor familii iubitoare este crucial.

Toate acestea subliniază importanța evaluării corecte a pacienților care provin din medii deprivante atunci când le oferim acces la serviciile de sănătate mintală și o planificare atentă a îngrijirilor când vorbim de tranziția lor de la serviciile de sănătate mintală pentre copii la cele pentru adulți”.

Comentând pe marginea acestor studii, Prof. Frank Verhulst de la Centrul Medical al Universității Erasmus din Olanda, a afirmat că mulți alți copii ar putea fi afectați în mod similar: ”Aceste descoperiri sunt reale în ceea ce privește milioane de copii de jur-îmrejurul lumii care sunt actualmente expuși războilui, terorismului, violențelor sau migrației în masă. Ca o consecință a acestora, mulți copii mici trec în zilele noastre prin traume, dezrădăcinare, lipsa unui cămin sau destrămarea familiilor lor”.

În țara noastră astfel de materiale, despre orfanii români, nu sunt privite cu ochi buni datorită luminii proaste în care simțim că ne-ar pune. Poate unii dintre noi ar fi putut face ceva pentru acești copii și nu au facut acum aproape trei decenii, alții poate se simt doar rușinați și neputincioși în raport cu acest subiect.

Am vrut să aflu mai multe despre ce știau oamenii de rând despre această situație de tristă amintire așa că am întrebat în jurul meu. Ceea ce am aflat s-ar putea rezuma în felul următor: ”Nu știam mare lucru și nici nu se vorbea despre acest subiect. Eram și noi ocupați cu supraviețuirea și devenisem, cred, foarte egoiști. Toată viața era o alergătură după mâncare, mai ales dacă aveai copii de crescut”.

Au fost și oameni din sistem care știau însă. Dintre aceștia o mare parte erau prea ocupați cu propria supraviețuire ca să facă ceva pentru ”copiii nimănui” dar au fost și oameni minunați care au luptat pentru respectarea drepturilor copiilor și după revoluție, pentru dezinstituționalizare (desfințarea caselor de copii și găsirea altor soluții umane pentru aceștia). Aici simt nevoia să mă plec în fața celui ce a fost mentorul multora dintre colegii mei și un model pentru toți psihiatrii din țara noastră, Conf. Dr. Constantin Oancea.

Un popor care nu este capabil să înțeleagă poveștile trecutului, să le acccepte și apoi să le dea sens este puțin probabil să nu repete aceleași greșeli. Poate tocmai această rușine nu ne permite să mergem mai departe și să îndreptăm situația din centrele de plasament, să luăm atitudine cu adevărat împotriva negijenței și abuzurilor din familiile romanești, mai degrabă atrase de idei cum este cea de antiparenting și promovarea unor idei ca ”bătaia ruptă din Rai” sau ”familia tradițională” văzută ca unică celulă de bază a societății. Dacă luăm în considerare și faptul că la baza remedierii acestor probleme stă sistemul de asistență socială și protecția copilului, unul dintre locurile unde nepotismul, interesele personale ale guvernanților și lipsa de profesionalism domnesc de cele mai multe ori, situația pare în continuare fără ieșire.

Distribuie acum

Cristina Petrescu-Ghenea

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Mai multe articole de Cristina Petrescu-Ghenea

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA