Educația neadecvată prin recompensă și pedeapsă. Cum te conectezi emoțional cu copilul tău?

Când vorbim despre educație, e posibil să ne raportăm în mod greșit (sau, pentru aceia care au apelat la știință, în mod învechit) la ceea ce presupune ea. Cândva, în urmă cu mulți ani, B.F. Skinner făcea experimente pe șoareci pentru a studia o serie de comportamente. Cercetările sale au evidențiat faptul că șoarecele învață destul de repede un comportament, atunci când există o recompensă ori o pedeapsă. Mai exact, șoarecele a învățat ce trebuie să facă pentru a obține mâncare sau ce trebuie să evite pentru a nu primi un șoc electric.

În termeni de „educație” – și pun ghilimele tocmai pentru că ceea ce presupune educația în ultimii ani nu mai conține acest sistem de recompensă și pedeapsă – condiționările nu au făcut decât să ne îndrepte atenția asupra a ceea ce presupune pedeapsa. Să construim tot mai multe pedepse, pentru a determina copilul să facă ceea ce ne dorim noi. Dar, dacă ar fi să gândim mai profund, poate că astfel nu creăm decât un mic roboțel, nu o persoană aptă de a empatiza și a înțelege emoțiile celor cu care interacționează și, implicit, pe-ale lui. Modul în care comunicăm este modul în care ulterior copilul stabilește atașamente. O comunicare plină de grijă și întâmpinare a nevoilor generează un atașament sănătos.

Există părinți care declară că se simt adesea într-o luptă continuă cu copilul lor; simt că s-a creat o distanță prea mare, pe care nu o pot reduce; că, parcă, este prea diferit de ceilalți copii. Ceea ce au în comuni acești părinți este tocmai acel sistem de recompensă și pedeapsă. Poate că la fel va simți peste un timp relativ de scurt și mama copilului speriat de acel Moș Nicolae care a venit la grădiniță (cazul mediatizat în săptămânile trecute). Mămica respectivă – poate fără intenție, dar sigur cu efecte negative – încerca să-l sperie pe copil, pentru a obține un comportament îmbunătățit la grădiniță. Sau poate că la fel se simt și părinții multor adolescenți care ajung să facă abuz de substanțe sau să dezvolte comportamente violente și de bullying (comportament repetitiv și intenționat, prin care este agresat cineva care nu are puterea de a se apăra).

Un experiment ce a captat atenția față de comportamentele copiilor a fost creat de psihologul Michael Tomasello, care a evidențiat faptul că aceștia sunt buni în mod natural. El a spus: „De la primul pas, de la primul cuvânt și până la a deveni ființe culturale, copiii sunt în mod natural cooperanți și de ajutor.” Sunt și alte teorii, conform cărora oamenii se nasc integri, cu toate abilitățile necesare, dar pe parcurs, prin limitări educaționale sau sociale, copilul își dezvoltă un sine fals, menit să-i mulțumească părinții sau alte persoane de referință, plusând astfel pe concretizarea unui sine fals și nu a unuia autentic, care să-i descrie personalitatea unică și minunată.

Alte studii mai recente au dezvoltat teoria integrării neuronale. Daniel J. Siegel vorbește, ca urmare a anilor săi de cercetare, despre dezvoltarea armonioasă a celor două părți ale creierului: partea stângă (care se ocupă cu logica și organizarea gândurilor în propoziții) și partea dreaptă (care este responsabilă de emoțiile noastre). Integrarea celor două duce la armonizarea și funcționarea copilului, la reacții mult mai echilibrate. Lipsa integrării celor două arii este ușor de recunoscut: copilul se simte copleșit de emoții, se manifestă haotic și confuz, plânge, are accese de furie și agresivitate. Luând în calcul aceste studii, putem dezvolta cu mai mare ușurință o relaționare adecvată cu copiii și, în egală măsură, putem crea o comunicare menită să apropie părintele de copil. Tot ce este necesar pentru a dezvolta o relaționare sănătoasă se află deja în noi, trebuie doar să rămânem deschiși la a (re)învăța, la rândul nostru, de la cei mici. Așadar, cercetările recente ne aduc în plan real și pragmatic câteva sugestii de relaționare:

1. Ascultă cu dragoste și deschidere ceea ce copilul vrea să-ți transmită, iar apoi ajută-l să-și identifice emoția: „Cred că te simți dezamăgit/trist”. Pe baza a ceea ce vă spune, puteți să-l ajutați să descrie cât mai exact ceea ce s-a întâmplat, ceea ce i-a creat emoția. Cu cât vede posibilitatea de a comunica mai deschis, cu atât este mai ușor pentru el să ordoneze șirul evenimentelor și să-și integreze emoțiile mai adecvat.

2. În loc să vă folosiți de o negațieNu e frumos să…”, ajutați-l să găsească o alternativă comportamentală pozitivă: „Crezi că ar fi mai bine dacă ai spune asta într-un mod mai politicos?

3. Daniel Siegel folosește sintagma: „Mișcă-l sau îl pierzi”, ceea ce presupune să creați un context în care să existe mișcare. Dacă este vorba de un copil mic, puteți să-l provocați la un joc de genul mâța, fotbal, ba chiar o bătaie cu pernele. Va fi distractiv și pentru dumneavoastră. Astfel, se va crea o alianță prin joc și, implicit, o deschidere spre dialog sau cooperare.

4. Amintiți-le că emoțiile vin și pleacă. Dacă vă ajută și copilul este suficient de mare pentru a înțelege, puteți folosi o comparație: emoțiile sunt ca niște musafiri pe care îi primim, interacționăm cu ei, iar la un moment dat vor pleca. Explicați-le că ele nu sunt permanente, că le simțim, le identificăm și la un moment dat se vor diminua sau chiar le vom uita. Puteți chiar să-l ajutați să se proiecteze într-un viitor mai apropiat: „Crezi că te vei simți la fel și peste o săptămână/lună?” Analizați împreună simțirile, trăirile pe care le are și asigurați-vă că înțelege ce simte. Un copil care se simte înțeles și mai ales acceptat deschide cu ușurință un portal emoțional spre dumneavoastră.

5. Conflictele care se ivesc pot deveni ocazii de conectare la emoțiile copilului. Fiți deschiși vizavi de aceste momente, ele au rolul de a crea niște modele de relaționare, dacă și dumneavoastră sunteți receptivi în astfel de momente. Oferiți suport emoțional și folosiți-vă de integrarea celor două fațete, cea logică și cea emoțională – veți crea modele de relaționare adecvate! Acestea îi vor oferi suport pe viitor, mai ales în perioada adolescenței, când impulsivitatea și dorința de apartenență la un grup de prieteni își vor face loc în prioritățile lor.

Distribuie acum

Diana Bocsitan

Psiholog și psihoterapeut cu drept de liberă practică, acreditat de Colegiul Psihologilor din România este specializată în psihologie educațională și în psihoterapia familiei, cu formare în cadrul AMPP. Are o experiență de zece ani în domeniul educației copilului, adolescentului și familiei.

Mai multe articole de Diana Bocsitan

Explorează

Lasă un comentariu