”Dragostea este cel mai bun instrument de cunoaștere” – Interviu cu scriitorul Iulian Tănase

Mulți dintre noi îl cunoaștem pe Iulian Tănase de la Radio Guerilla, l-am citit în Academia Cațavencu și, ulterior, în Revista Kamikaze sau i-am ”sorbit” cărțile precum Manualul îmblânzitorului de cafele sau Teoria tăcerii. Ultima sa carte, Experimentul MAMATATA, este o culegere de vorbe savuroase care aparțin copiilor săi, Adora și Sacha. Așa cum aflăm din introducere, totul a plecat de la notițele pe care Ioana, mama Adorei și a lui Sacha, le-a luat înca din primele zile de viață ale Adorei. Cartea se pune în slujba tuturor acelor părinți care nu vor să crească adulți ”previzibili și plicticoși” sau a oricui vrea să servească o porție bună de râs și observații cu tâlc. Am vorbit cu Iulian Tănase despre Experimentul MAMATATA, ”creative parenting” și cum învățăm atâtea de la copii, fără să încercăm să dăm exemple sau rețete, ci doar mânați de curiozitatea de a afla care sunt momentele și valorile importante din viața sa de tată.

Închei primul capitol al cărții, ”Dragostea”, afirmând: ”O înțeleg perfect pe Adora și îl înțeleg perfect pe Sacha atunci când ne fac, Ioanei și mie, cele mai exagerate declarații de dragoste posibile, în care curcubeul își dă mâna cu infinitul în biroul lui Dumnezeu.” Cum crezi că reușești să îi înțelegi atât de bine pe copiii tăi? Este ceva ce ți-ai propus în mod conștient să faci? Ți-ai făcut o documentare când te pregăteai să devii tată sau ulterior, despre psihologia dezvoltării copilului?

Nu, nu mi-am făcut nicio documentare înainte de a deveni tată, am avut încredere în instinctele mele. Deși sunt scriitor, eu am mult mai multă încredere în viață, decât în cărți, în sensul că am învățat de la oameni și din situațiile, uneori limită, în care m-a pus viața mai mult decât m-au învățat cărțile. Când am devenit tată, aveam 36 de ani. M-a ajutat cumva și experiența venirii pe lume a lui Tudor, băiatul cel mare al surorii mele. Când am devenit unchi, aveam 24 de ani. Atunci am simțit că am devenit mai mult decât unchi. M-am simțit, cumva, tată. În mod straniu, atunci mi s-au declanșat pentru prima oară instinctele paterne. Pe Tudor eu l-am botezat și am avut mereu o foarte bună relație cu el, iar el m-a iubit întotdeauna foarte mult. Buna noastră relație contină și astăzi, cînd el are aproape 18 ani și peste 1,90 metri. Sigur, a fi tată e cu totul altceva decât a fi unchi sau godfather, și am simțit-o – și o simt zilnic, de mai mai bine de șase ani – pe propria-mi piele. Mă simt bine în pielea de tată, mi se potrivește. E o haină care îmi vine ca o mănușă. Prima băiță din viața Adorei eu i-am făcut-o, și totul a fost atît de natural, că părea că numai asta făcusem pînă atunci. Nu știu să explic asta la nivel teoretic, și nici nu mă prea interesează teoria, chiar dacă sunt absolvent de Filozofie.

Revenind la prima ta întrebare, cred că dragostea este cel mai bun instrument de cunoaștere, de aceea și cred că îi înțeleg destul de bine pe copiii mei. Și apoi mai există și comunicarea. Eu vorbesc mult cu ei, intru în jocul lor, atît la nivel practic, cât și la nivel mental. Mă interesează tot ce spun ei, îi ascult cu atenție, învăț de la ei o grămadă de lucruri.


Descriai cartea ca una de ”creative parenting” și foarte frumos exemplifici cam ce fac doi părinți creativi pentru a crește copii care ”să nu devină niște adulți previzibili și plicticoși”. Dar dacă ar fi să dai, părinților mai puțin creativi și care, să zicem, încă nu au apucat să citească ” EXPERIMENTUL MAMATATA” câteva sfaturi de ”creative parenting”, care ar fi acelea?

Nu îmi place să dau sfaturi, dar o să reiau aici niște lucruri pe care le-am scris și pe Facebook, căci, după apariția cărții despre care se pare că vorbim, mai multe persoane m-au întrebat una-alta.

Luna trecută, când am lansat „Experimentul Mamatata“ în București, printre cei prezenți în clubul Spice era și învățătoarea Adorei. Am simțit atunci nevoia să spun, la microfon, că pe mine nu mă interesează ca Adora să aibă note mari la școală, nu mă interesează să reproducă pe dinafară, la perfecție, diverse „poezii“, că n-o să îi cer niciodată să ia premiul întâi. Pentru părinții mei ar fi fost o adevărată dramă dacă, în clasele I-VIII, n-aș fi luat, în fiecare an, premiul întâi, și mereu m-a deranjat această presiune din partea lor, chiar dacă nu le-am spus-o niciodată. Adorei i-am spus deja că nu mă interesează să fie cea mai bună din clasă, ci că aș vrea să fie cea mai bună Adora posibilă: adică să continue să fie amuzantă, să aibă o relație bună cu propria imaginație, că continue să se joace cu cuvintele, ca și cum cuvintele ar fi niște jucării, jucăriile ei. Pentru că acum suntem abia la început cu scrisul și cititul, i-am spus că scrisul și cititul îți deschid o grămadă de porți spre tot felul de lumi, că, atunci când scrii și citești, nu ești niciodată singur.


Deși sunt doar tată, nu vreun specialist în parenting, m-am prins că e foarte bine cînd copiii nici măcar nu își dau seama că învață diverse lucruri de la tine. Dacă vrei să îi înveți ceva, nu te așezi la catedră, ci te joci cu ei. Fă-i să rîdă, căci rîsul lor e o confirmare că tu, ca părinte, ești pe drumul cel bun. Dacă vrei să îi înveți diverse lucruri, învață-i de la nivelul lor. În timp ce dansezi cu ei pe melodia „Earth Song“ a lui Michael Jackson, să zicem, poți să le povestești, dacă vrei, despre tăierile abuzive de păduri și despre animalele ucise fără milă. Și, de fapt, nici nu e nevoie de prea multe cuvinte, căci imaginile din acel videoclip vorbesc de la sine. Când am dansat, acum două zile, pe muzica lui David Bowie, i-am spus Adorei care e diferența între Bowie și Smiley: Bowie e un elefant, iar Smiley e un șoricel. Adorei îi plac câteva melodii de la Smiley, ceea ce pentru mine e OK, doar că vreau să facă diferența între MUZICĂ și muzică. Apoi, când i-am spus că Bowie a fost un mare muzician, Adora mi-a spus: „Da, dar nu mai mare decât Michael Jackson!“. I-am spus că e greu să îi compari pe cei doi, însă m-a bucurat că măcar nu a spus: „Da, dar nu mai mare decât Smiley“. Apoi, tot restul serii am ascultat Michael Jackson, „Beat It“ și „Earth Song“, melodiile ei preferate. La un moment dat, m-a întrebat: „Știi ce e natura?“. „Ce?“ „Natura este o inimă de viață.“

La sfârșitul anului trecut, la serbarea de la grădiniță, Sacha a fost singurul copil din grupa lui care nu a vrut să își recite poezia și nici chef de dans nu a avut. La sfârșit, l-am felicitat. I-am spus că mi-a plăcut foarte mult cum a recitat poezia, în gând, și cum a dansat în sinea lui.

În carte îi amintești și pe părinții tăi. Bunicii paterni ai Adorei și ai lui Sacha. În psihologie, de-a lungul ultimelor zeci de ani, s-a dovedit că avem tendința să repetăm, în relația cu copiii noștri dar și cu partenerul de cuplu, anumite obiceiuri învățate în relația cu părinții noștri. Simți că este valabil și pentru tine? Vrei să ne spui care este ”moștenirea” pe care încerci să o duci mai departe? Sunt și lucruri pe care ai tăi le-au făcut și încerci să nu le repeți?

Moștenirea este una senină. Am fost și sunt un copil norocos. Părinții mei sunt oameni normali și mereu au fost niște părinți extraordinari. Dorința lor cea mai mare a fost ca eu și sora mea, Simona, să facem școală, să facem o facultate, ceea ce ei nu au putut face. Au avut o viață grea, însă au făcut tot posibilul ca nouă, copiilor, să ne fie bine. Cred că au reușit. N-am ce să le reproșez părinților mei, pot doar să le mulțumesc pentru tot ce au făcut și continuă să facă. În „Teoria tăcerii“ am povestit despre un episod care m-a afectat oarecum, atunci când părinții mei au hotărît să mă dea la școală la oraș. Până în clasa a V-a am învățat la țară, iar din clasa a VI-a am învățat la oraș, în Bacău. Desprinderea de ei a fost foarte dificilă pentru mine, emoțional m-a afectat, însă am înțeles că ei nu mi-au vrut decât binele, așa că nici măcar asta nu pot să le reproșez, deși multă vreme am dus cu mine această durere.

Observam din carte că nu numai copiii vă pun vouă întrebări ci și voi le puneți lor multe întrebări. De unde răbdarea? Există și momente de oboseală, în care ai vrea, pur și simplu, să închei conversația, când simți că numai poți? Ce faci atunci?

Dialogurile cu copiii mei sunt mereu o bucurie pentru că simt că am de învățat de la ei. Am și zis la un moment dat că le recomand tuturor poeților și scriitorilor aflați în pană de inspirație să facă un copil. Copilul îți deschide nu doar inima, ci și mintea, îți deschide un orizont miraculos, de genul celui pe care îl găsim în „Micul Prinț“, de exemplu. Sigur, am și momente de oboseală. După cum bine știm, energia unui adult nu se află mereu la cote înalte, spre deosebire de cea a copiilor, însă, în aceste cazuri, nu am nicio problemă să le spun că sunt obosit și să îi rog să ne jucăm, dacă asta insistă să facem, într-un mod care să fie în acord cu energiile mele scăzute. Dacă sunt obosit și vor să alergăm prin casă sau să dansăm, n-au decât să alerge și să danseze doar ei, fără mine. Dar chiar și în aceste momente putem face activități împreună: putem să inventăm povești sau să facem un puzzle sau să ne uităm la un film.

Știința aduce din ce în ce mai multe dovezi asupra beneficiilor practicării meditației iar Adora vorbește mult în carte despre meditație. Cum așa?

Eu i-am povestit Adorei la un moment dat despre meditație, și ea a băgat la cap. În urmă cu șapte-opt ani am fost în China și, acolo, cineva m-a învățat un anume tip de meditație. Adorei i-am spus despre cum putem să ne golim mintea de gânduri și, după o vreme, Adora mi-a spus din senin că a reușit să își golească mintea în timp ce se uita la o perdea. M-a amuzat faza asta.

De curând, am avut din nou cu copiii o discuție despre minte, și asta pentru că Sacha a adus vorba despre ochiul minții. Am povestit-o și pe Facebook. Eram în mașină, eu la volan, copiii în spate, iar Sacha, care ținea în mână un ochi albastru (adică un talisman turcesc, numit „nazar boncuk“), m-a întrebat:

– Ochiul minții te face să nu mai volbești ulât?

N-am avut timp să râd cum trebuie, că Sacha m-a întrebat o altă chestie:

– Tata, ochiul minții ce face când dolmi?

De data asta nu am mai râs, căci întrebarea m-a lăsat completamente mut. După ce mi-am revenit din perplexitate, am început să le spun că noi folosim foarte puțin din capacitatea creierului nostru, că e ca și cum creierul ar fi o cameră plină de jucării, dar noi ne jucăm doar cu câteva dintre ele, deși am putea face niște jocuri extraordinare și cu celelalte. 
Le-am mai povestit despre vrăjitorul Don Juan Matus din Mexic, care folosea tot felul de plante care îi activau anumite zone ale creierului și care, astfel, reușea să vadă lucruri pe care nu ai cum să le vezi cu ochiul liber, cu ochii ăștia doi, cu care suntem atât de obișnuiți să privim lumea. Așa, din aproape în aproape, am ajuns la ochiul minții, cu care, le-am spus, poți vedea o cu totul altă realitate, tot felul de lumini și chiar și viitorul. În general, când încep vreun delir mai lung, copiii mă întrerup, de data asta, însă, m-au ascultat cu mare atenție, n-au zis nici pâs.
 Când m-am oprit, Adora mi-a spus:

– Tata, tu știi că eu am fost în paradisul celălalt de meditație?!

Nu, nu știam. Mi-a spus că paradisul celălalt de meditație e un loc foarte frumos, iar eu îmi cred copiii pe cuvânt.

Cultivarea umorului în familie este foarte importantă. Dacă avem puterea să râdem, trecem mai ușor peste anumite momente mai grele, mai tensionate. De unde vine umorul la voi și cum te-a ajutat în relația cu copiii?

Umorul este o moștenire de familie. Tatăl meu are foarte mult umor, e un tip foarte amuzant. Din fericire, și copiii mei sunt amuzanți. Eu am lucrat treisprezece ani la Academia Cațavencu, doi ani la revista Kamikaze și vreo zece ani la Radio Guerrilla, unde am pus în practică moștenirea pe care am primit-o. Umorul este foarte important. E o supapă care poate relaxa anumite situații tensionate, plus că este și terapeutic. Pe copii îi cucerești repede dacă îi faci să râdă, și eu îi fac să râdă tot timpul.

Povestești undeva în carte că Adora, pe lângă faptul că e ”un copil destul de înțelegător și ascultător” are și momente în care ”nu te poți înțelege cu ea”. Lucru valabil pentru majoritatea copiilor. Cum gestionați acele momente? Mai ales că ne aflăm în plină dezbatere publică pe tema violenței în familie. Putem primi un punct de vedere al tatălui Iulian Tanase asupra acestui subiect?

Adora a avut, când era mai mică (acum are șase ani), niște momente de isterie, pe care, din păcate, n-am știut să le gestionez corect. N-am știut să gestionez corect nici momentul când s-a întîmplat să îl lovească intenționat pe Sacha. Atunci a primit niște palme la fund. Sacha, care are patru ani, a primit de la mine o singură palmă la fund pentru că o lovise cu ceva în cap pe Adora. Între timp, m-am mai deșteptat și eu, iar ei au mai crescut. Sunt câțiva ani de când mi-am pus palma în cui, ca să zic așa, și acolo va și rămîne. E o înțelegere a mea cu mine. Copiilor le-am spus că au voie să facă orice cu condiția să nu se certe și să nu se bată. Când, totuși, se mai ciondănesc, intervin și îi întreb ce ar face ei dacă ar avea doi copii care se ceartă. Îi rog să se pună în locul meu, ceea ce îi cam blochează. Adora mi-a spus odată că ea n-o să facă niciodată copii, iar eu i-am spus că nu am întrebat-o dacă o să facă sau nu vreodată copii, ci cu totul altceva: presupunând că este mama a doi copii și copiii ei se ceartă, ce ar face ea în condițiile astea? Am observat că această invitație de a se pune în pielea mea funcționează. La fel, când o rog pe Adora să scrie și să citească, și ea nu vrea, îi spun că nu cred că i-ar conveni ca nici eu să nu vreau să fac diverse lucruri pe care mă roagă ea să le fac. Există o memorie a bunăvoinței care se declanșează în mintea copiilor. Ei știu că tu, ca părinte, ai fost binevoitor, te-ai purtat frumos cu ei, le-ai cumpărat jucăriile pe care și le-au dorit, ai dansat și ai râs cu ei, așa că, dacă tu, ca părinte, ți-ai făcut bine treaba, sunt șanse mari ca și ei să și-o facă pe-a lor, atunci când e cazul.

Dar cum ai făcut până acum față provocărilor din creșterea copiilor: cuvintele sau glumele porcoase sau momentele de rivalitate între frați?

Nu mă deranjează cuvintele porcoase pe care le spun copiii în casă. Le-am explicat că acasă e un spațiu privat în care putem avea anumite libertăți, inclusiv de exprimare, care însă nu se cade să le facem și să le spunem afară. Însă nici acasă nu le permit mereu să facă glume porcoase decât cu condiția să fie amuzante. Cât privește rivalitatea între frați, mereu am insistat, de exemplu, să împartă jucăriile, să se joace împreună, să dăruiască și așa mai departe. Regula e simplă: doar cine împarte cu celălalt primește jucării noi. Însă rivalitatea mai privește și alte aspecte. De curînd, Sacha m-a întrebat:

– Tata, tu pe cine iubești mai mult: pe mine sau pe Adola? mă întreabă Sacha în seara asta.

– Dar tu pe care mână a ta o iubești mai mult: pe dreapta sau pe stânga? îi întorc întrebarea.

– Pe stânga.

– De ce?

– Îmi place de ea, îmi place numele ei: Stânga.

– Dar tu, Șușu, ai vrea să te iubesc pe tine mai mult decît pe Adora?

– Da.

– De ce?

– Pentlu că îmi place de tine. Îmi place fața ta.

I-am spus că n-am cum să îl iubesc pe el mai mult decît pe Adora, că îi iubesc la fel de mult, la care Adora a intervenit și a spus:

– Da, nu are cum să te iubească pe tine mai mult pentru că eu am fost primul bebeluș al lui tata.

Scriai undeva: ”Copiii, atunci când apar, îți împart viața în „înainte“ și „după“. Exact ca Iisus. Copiii te transformă într-o cu totul altă persoană decât cea/cel care ai fost înainte de apariția lor.” Cum era tatăl Iulian Tănase pe care ți l-ai imaginat, înainte de nașterea copiilor și cum este cel real?

Să fii părinte e ceva incredibil și, chiar dacă am, îndrăznesc să cred, o imaginație destul de bogată, ea nu este într-atît de bogată, încât să fi fost în stare, înainte de a deveni tată, să proiectez vreo imagine despre această calitate. Nu m-am imaginat nicicum în această postură înainte de-a o trăi. Cred că sunt un tată bun, iar copiii îmi tot repetă că sunt cel mai bun tată. Adora mi-a și spus de mai multe ori: „Nu, tu nu ești cel mai bun tată din lume, ești cel mai bun tată din Univers“. Mă rog, copiii exagerează, în general, așa că nu îmi fac iluzii că sunt exact cum zic ei că aș fi. Știu că aș putea fi un tată mai bun decât sunt, lucrez la asta.

Care sunt speranțele și dorințele pe care le ai pentru Sacha și Adora, în afară de a nu deveni adulți plicticoși?

Vreau să fie sănătoși la cap și la corp, asta e tot ce îmi doresc. De restul, sunt convins, se ocupă ei. Am mare încredere în copiii mei.

Distribuie

Cristina Petrescu-Ghenea

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Mai multe articole de Cristina Petrescu-Ghenea

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA