Clipa în care vom găsi în noi puterea de a fi fericiţi este şi clipa ce ne arată că nu mai suntem atât de dependenţi de dorinţele noastre. Ataşamentul uman faţă de dorinţe, în special ataşamentul faţă de dorinţa de a fi iubiţi de alţi oameni, trezeşte în interior emoţii negative. Cele mai multe dintre relaţiile umane de dragoste apar pe fundalul şi pe fundaţia devastatoare a unor dorinţe ce se nasc din respingere. În loc să fim atraşi într-o poveste frumoasă de dragoste şi de comuniune, în care bucuria şi măreţia fantastică a Spiritului Divin să se manifeste prin noi, suntem iremediabil şi absurd atraşi de propriile dorinţe exacerbate în relaţii în care suntem, de fapt, respinşi!
Iubirea prin respingere a devenit un obicei păgubos, tocmai pentru că ne permitem prea multe emoţii negative şi pentru că negativitatea îşi scoate la iveală tentaculele prin dorinţele neîmplinite.
Iubirea poate deveni obsesie pentru cineva care iubește ca un „orb“, pentru cineva căruia i se transmite că nu mai trebuie să iubească, dar continuă să o facă. Iubirea obsesivă, până la urmă, nu reprezintă altceva decât dependența de dragoste, dorința de a iubi și de a fi iubit. Dar, precum zicea și Ionel Teodoreanu — „iubirea nu e o stare de luciditate, ci tocmai o renunțare la luciditate, un interimat al inimii“. De aceea, de multe ori, imensa dragoste oferită cuiva se poate transforma în obsesie.
Când punem pe seama celuilalt responsabilitatea propriei noastre fericiri, atunci apar conflictele și dependențele. Oricât de idealizate ni se prezintă poveștile de iubire în literatură și mass-media, singura șansă de supraviețuire a unei relații de iubire este doar completarea reciprocă, nu suprapunerea.
Trăim iubiri bolnăvicioase pentru că, mai presus de orice, nu reuşim să ne împăcăm cu noi înşine. Îndrăgostiții dependenți se tem de adevărul despre ei înșiși.
„Multe femei fac greşeala de a căuta un bărbat cu care să dezvolte o relaţie fără ca, mai întâi, să stabilească o relaţie cu sine; ele trec de la un bărbat la altul încercând să afle ce le lipseşte. Căutarea trebuie să înceapă acasă, cu sine. Nimeni nu ne va iubi vreodată îndeajuns ca să ne împlinească, dacă nu ne iubim pe noi înşine, pentru că încercând, cu sufletul gol, să găsim dragostea, nu vom găsi decât un alt suflet gol. Evenimentele ce se manifestă în viaţa noastră nu sunt decât reflectarea forului nostru interior: ce credem despre propria noastră valoare, despre dreptul nostru la fericire, despre ce merităm în viaţă. Când ne schimbăm aceste păreri, se schimbă şi viaţa noastră.“ — Robin Norwood, în Femei care iubesc prea mult
Ne-am obişnuit prea mult să credem că dragostea şi suferinţa au ceva în comun, aşa încât – dacă nu suferim într-o relaţie, provocăm suferinţă. Dacă nu suntem respinşi, generăm respingerea. Dacă nu apar frustrările, mintea le inventează, iar dacă prea multă pace dăinuie în relaţia noastră, ne sfârşim de plictiseală şi de prea mult bine!
Aceste tertipuri mentale, pe care le creăm singuri şi nesiliţi de nimeni, aceste tertipuri pe care le împopoţonăm cu justificări aberante, cu motivaţii absurde şi periculoase ne predispun la negativitate şi, prin aceasta, la crearea sentimentului că iubirea nu există.
℗PUBLICITATE
Mintea îşi doreşte o iubire pe care o respinge sau o dragoste pe care, de fapt, n-o vrea. Căci, dacă mintea ar vrea iubirea, n-ar mai pune pe un piedestal suferinţa şi nu s-ar umple de pretenţii ori de aşteptări fantasmagorice. N-ar mai sta înţesată de dorinţe pe care nu şi le poate împlini şi n-ar mai crea conştient sau inconştient dependenţa de altul.
Orice dependenţă aduce nefericire şi predispune la judecăţi subiective, la observaţii negative şi la percepţii care arată aşa cum vrea mintea să le vedem. Mintea se împiedică în zeci şi mii de neputinţe, pentru a-şi justifica suferinţa şi a bloca iubirea.
Atracția romantică sau sexuală este uneori atât de puternică, încât ne face să negăm evidența — faptul că relația nu poate funcționa. Iar atracția poate veni cu o viteză năucitoare, cu surle și trâmbițe, mai presus de cuvinte care dau impresia unei legături mistice. Și uneori, chiar așa este. Alteori însă, ea acționează ca un magnet care ne atrage spre autodistrugere.
Singura piedică în calea dragostei este propria noastră minte, care aduce pe tavă scuze şi justificări „plauzibile“, aşteptări şi dorinţe nebuneşti, pretenţii şi absurde fantasme.
Mintea ne creează dependenţă de comportamentul altor oameni şi dependenţă de dragostea altor oameni. De fapt, dacă iubim ceva sau pe cineva, inima este liberă s-o facă şi, de cele mai multe ori, o şi face! Mintea clachează, de obicei, în faţa deciziei inimii de a iubi şi acela este momentul în care toţi împătimiţii scuzelor se aşază în genunchi pentru a recunoaşte că puterea nu se află în socotelile mentale, ci în iubirea care le poate şterge într-o secundă.
Nu renunțăm la oamenii pe care ar trebui să-i părăsim decât atunci când suntem pregătiți să o facem. Uneori, nu suntem dispuși să ne continuăm viața decât după ce „ne-am săturat și am obosit“.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
