Doliul, pași spre vindecare

Fie ne așteptăm, fie nu, vestea cade ca un trăsnet – a murit, nu mai e, s-a dus, s-a stins. Înghețăm, izbucnim în plâns. Căutăm frenetic telefonul și cu voce tremurândă îi anunțăm pe cei apropiați. Apoi amorțim – începem pregătirile pentru înmormântare, rude și prieteni ne înconjoară, plâng cu noi, ne îmbrățișează, ne consolează. Tot acest iureș durează căteva zile, o săptămână, pe urmă se așterne liniștea. Rămânem singuri și realizăm că persoana care a dat un sens vieții noastre, a plecat.

Ne spunem că a trecut, că acceptăm, ne resemnăm, acesta este mersul vieții. Dar nu, când ne așteptăm mai puțin, durerea se întoarce mai puternică, asemeni valului lovind din ce în ce mai puternic țărmul pe care cu câteva secunde înainte l-a părăsit, conștientizând acel gol imens care e în noi. Simțim cum o gheară ne strânge inima și valuri de lacrimi curg fără absolut niciun control.

Indiferent de cât de puternici ne credem, avem nevoie de timp pentru a ne vindeca.


Indiferent de ceea ce credem, acest proces este unul de durată. Indiferent de cât de puternici ne credem, avem nevoie de timp pentru a ne vindeca. Cu cât persoana a fost mai iubită, mai apropiată, procesul de vindecare este mai îndelungat. Un adevăr, destul de crud, este acela că peste unele pierderi – copii, părinți, soți, nu vom putea trece.

DAR,

Dar depinde de noi, de înțelepciunea noastră, de curajul nostru de a lupta cu această durere, de a cere suport și ajutor pentru a nu ne lăsa copleșiti si înfrânți de ea. Depinde doar de noi dacă permitem acestei dureri sa ne controleze viața sau să o acceptăm ca pe un firesc. Alegem dacă ne scufundăm în durere sau dacă renaștem prin durere. Să ne punem întrebarea dacă persoana, dragă și iubită nouă, cea care nu mai este, și-ar dori sa o plângem la nesfârșit sau să-i cinstim, onorăm amintirea prin gratitudine. Fiecare din noi își are propria modalitate de a-și scrie și rescrie istoria personală. Și fiecare din noi, la un moment dat, își va găsi curajul de a căuta poteca, de a părăsi această ”vale a plângerii”.


Repet, vindecarea nu vine din senin, nu vine de azi pe mâine, este un proces de durată care urmează anumiți pași. Am trecut în an nou, este momentul alegerilor și momentul rescrierii durerii suferite în anul care tocmai a trecut.

Curajul nu înseamnă a avea puterea de a ocoli amintirile dureroase

Curajul de a cotrobăi prin amintiri, de a găsi acele momente în care am râs împreună, ne-am plimbat, ne-am împărtășit bucuriile și dezamăgirile, momentele în care ne-am jucat (îmi amintesc cu mare drag, printre lacrimi dar acum fără acea gheară care-mi strângea inima, cum dansam în sufragerie cu mama și mai apoi îi venise ideea de a ne da de-a rostogolul pe covor). Aceste amintiri nimeni și nimic nu vi le va putea lua vreodata. Să aveti puterea de a le onora și încrederea că doliul (durerea), în timp, va trece și mâine soarele va fi iar pe cer. Curajul nu există în absența fricii. Când vorbim de curaj înseamnă că ne este frică de ceva și suntem gata de a ne lua la trântă – în cazul de față, de amintiri care dor. Curajul nu înseamnă a avea puterea de a le ocoli, de a le opune rezistență, deoarece se vor întoarce cu încărcătura emotională mult mai puernică, ci puterea de a le înfrunta cu calm și liniște interioară, cu dragoste și prețuire.

Vor fi momente în care vă veți întreba, dar până când? Și o mulțime de întrebări cu “de ce?” vor veni de-a valma și golul îl veți resimți acut – îl veți umple cu aceste amintiri. Goethe spunea că aceasta este natura harului care mereu umple spațiul care a fost golit.

Nu vă izolați și mai ales nu vă rușinați de durerea voastră. V-a rămas dragoste de dat – daruiți-o celor din jur, astfel păstrați vie amintirea persoanei iubite, este un dar și întărește prietenia, legătura.

Oferiți-vă un timp special “întru amintire”. Pierdeți-vă pașii pe alei în plimbări lungi și bucurați-vă inspirând adânc aerul acestor amintiri și o pace lăuntrică vă va cuprinde.

Da, veți avea căderi, vă veți afunda și veți dori să nu vă mai ridicați. Acesta este momentul în care veți deveni cel mai puternic dușman al vostru. Am fost acolo și sunt convinsă că nu sunt singura. Lasați prietenii, apropiații să vă ajute să redeveniți cel mai bun prieten al vostru (mulțumesc).

Sunt doar primii pași, până la vindecare mai sunt și vor urma

Distribuie

Carmen Elena Podar

Psiholog clinician, psihoterapeut relațional, membră a Colegiului Psihologilor din Romania și autor colaborator al paginadepsihologie.ro. Carmen coordonează programul de formare în psihoterapia familiei al AMPP din Oradea.

Mai multe articole de Carmen Elena Podar

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA