Divorțul părinților și impactul acestuia în dezvoltarea psihologică a copilului

În zilele noastre divorțul ocupă un loc important în structura socială, reprezentând o tranziție a familiei cu impact substanțial asupra fiecărui membru, și cu precădere asupra copiilor. În textul ce urmează mi-am propus să descriu trei aspecte majore ale relațiilor familiale cu impact asupra dezvoltării copilului și adolescentului:

1. Relația copilului cu părintele rezident;
2. Tipologia conflictelor dintre părinți; și
3. Calitatea accesului și a relației dintre copil și părintele non-rezident, sau părintele mai puțin accesibil copilului, în mod tipic tatăl.

Divorțul ca tranziție stresantă pentru viața de familie


Divorțul este sursă majoră de stres pentru membrii familiei (Clarke-Stewart & Brentano, 2006) și poate reprezenta un factor de risc pentru copii. Comparativ cu copiii proveniți din familii cu părinții căsătoriți, copiii cu părinții divorțați au rezultate academice mai scăzute și un nivel mai mare de absenteism școlar, mai multe probleme emoționale și comportamentale, stimă de sine mai scăzută și se confruntă cu mai multe dificultăți în relațiile interpersonale (Amato, 1993, 2000; Kelly, 2000). Rapoartele calitative asupra costurilor emoționale în rândul copiilor implică stări și amintiri dureroase, și o dorință pentru mai mult contact cu tata, pe întreg parcursul copilăriei (Emery, 2004; Marquadt, 2006; Wallerstein, 2000).

Dincolo de aceste riscuri, majoritatea copiilor au nevoie de 2-3 ani pentru procesul de readaptare după divorțul părinților (Hetherington & Kelly, 2002). În timp ce aproape toți copiii trăiesc distres datorită divorțului părinților, doar 20-25% sunt la risc pentru a dezvolta probleme emoționale de genul tulburărilor afective, tulburări de anxietate, și tulburări de conduită (Emery, 2004). Astfel divorțul nu-i condamnă pe copii la o viață cu probleme și greutăți, dar poate determina factori de risc care pot fi cauză a mai multor probleme (Clarke-Stewart & Brentano, 2006).

Adaptarea copiilor în funcție de vârstă


Atunci când părinții întreabă care este vârsta la care divorțul este mai puțin dureros pentru copii, răspunsul rezultat în urma cercetărilor de specialitate arată că la vârste diferite există riscuri diferite.

Copilăria mică – Cercetările care examinează impactul divorțului asupra copiilor mici, sub 6 ani, sunt consistente în ceea ce privește portretizarea diferitelor tipuri de dificultăți, dar sunt neconcludente cu privire la longevitatea acestor dificultăți. Întrucât preșcolaritatea este o perioada sensibilă și importantă pentru dezvoltarea cognitivă, copiii mici sunt la risc pentru a dezvolta o imagine de sine negativă, probleme comportamentale, și inabilitate în a forma atașamente și relații pozitive. Schimbările cu privire la timpul petrecut de preșcolar cu părinții, schimbările cu privire la contextul de viață și programul obișnuit, și mai ales schimbările cu privire la starea emoțională a părinților pot interfera cu dezvoltarea emoțională a copilului și abilitățile acestuia de a-și forma și menține un atașament sigur. Concomitent cu dezvoltarea nevoii de autonomie, preșcolarii cu părinți divorțați manifestă o mai mare frică de abandon, comportamente regresive, neîncredere în ceilalți, o mai mare frecvență și intensitate a crizelor de furie și o tendință crescută spre auto-blamare (Clarke-Stewart & Brentano, 2006; Hermon & Bretherton, 2001). Pruett și Pruett (1999) au descoperit că copiii mai mici de 6 ani au o percepție inacurată sau vagă despre natura divorțului și manifestă îngrijorări în legătură cu relaționarea față de ambii părinți. Deoarece se află în etapa egocentrică a dezvoltării cognitive, aceștia sunt predispuși să gândească că propriul comportament a cauzat separarea și continuă să spere că familia se va reuni sub aceeași formă.

Copilăria mijlocie – Copiii cu vârsta între 6 și 12 ani resimt un nivel mai crescut de stres în domeniul experiențelor academice și sociale, dar și în plan emoțional. Aproximativ o treime din copiii care au trecut prin divorțul părinților se confruntă cu dificultăți academice (Amato, 2001) în mod particular în ceea ce privește cititul, silabizarea și abilitățile matematice (Bisnaire, Firestone & Rynard, 1990). Mai mult decât atât, copiii de vârstă școlară care au trecut prin divorțul părinților manifestă mai multe comportamente agresive în comparație cu semenii lor care au părinții căsătoriți, în special în primii 2 ani după separarea părinților (Hoyt, Cowen et.al., 1990). Deoarece este perioada în care se dezvoltă loialitatea și pasiunea pentru a urma regulile jocului, copiii din acest grup de vârstă, pot fi înclinați spre alienarea durerii părintelui rezident și o oarecare revoltă împotriva celuilalt părinte (Johnson & Roseby, 1997). Statisticile cu privire la diferențele pe grupuri sunt modeste (Amato, 2001), copiii pot trăi stări de depresie chiar și atunci când funcționează bine în interacțiunile cu ceilalți (Kliewer & Sandler, 1997). Intervențiile școlare și grupurile de terapie par să fie cele mai accesibile și mai eficiente metode de tratament pentru această vârstă.

Adolescența – Chiar dacă adolescenții mai mari care trăiesc divorțul părinților au o mai mare putere de înțelegere a ceea ce se întâmplă între părinți, sunt de asemenea predispuși la frustrare și pot resimți o lipsă de putere pentru restabilirea situației și adesea se implică în consum de alcool, droguri, activitatea sexuală prematură, comportamente agresive și delicvente ca formă de exprimare a supărării (Kirby, 2002). Granițele dintre vârste se estompează și deseori adolescentul devine confidentul părintelui rezident și adesea este nevoit să asculte criticile și blamările părintelui plecat, dar și o parte din responsabilitățile casei pot fi preluate de copilul adolescent ceea ce face ca viața acestuia să sufere un dezechilibru semnificativ. Dezvăluirile materne sunt adesea asociate cu relația mamă-fiică, dar Koerner și echipa sa (2004) au descoperit corelații semnificative între auto-dezvăluirea maternă și distresul psihologic atât la băieți cât și la fete. Alte studii clinice au arătat o descreștere la nivelul stimei de sine a adolescenților, lipsa de încredere și conflicte mai frecvente la nivelul relațiilor romantice și o mai mare probabilitatea a divorțului la vârsta adultă (Ross & Mirowsky, 1999).

Relația cu părintele rezident

Pentru mulți adulți, divorțul este o perioadă a unei reforme la nivelul identității personale și a schimbărilor rapide în mai multe aspecte ale vieții. Rezultatele dezechilibrului parental pot fi manifestate sub forma unei deznădejdi temporare sau pe termen mai îndelungat poate apărea alcoolismul, abuzul de medicamente și depresia (Kelly & Emery, 2003; Williams & Dunne, 2006). Aceste simptome sunt mai intense în primii ani după divorț, perioadă în care părinții trebuie să învețe să negocieze aspectele financiare și sociale, și să se adapteze la schimbările emoționale.

Astfel, sănătatea mintală a părintelui rezident este în mod particular importantă pentru copil. Dacă părintele rezident se confruntă cu diferite probleme de sănătate mintală, copilul este expus la riscuri și complicații viitoare (Cowen et. al., 2008). Problemele de sănătate mintală pot exacerba conflictul cu părintele non-rezident (Whiteside & Becker, 2000).

Sănătatea mintală și stabilitatea ambilor părinți reprezintă ingredientul central în menținerea calității parentale, care este, în fapt, unul dintre cei mai importanți factori de protecție pentru copiii cu părinți divorțați. Un alt aspect semnificativ este reprezentat de corelația dintre stilul parental și adaptarea pozitivă a copilului, un stil parental care implică disciplină consistentă, monitorizare parentală, și implicarea în comunicare empatică și deschisă cu copilul (Kelly, 2000; Buehler, 2000). Adițional stresorilor psihologici, nevoia multor părinți rezidenți de a petrece mai mult timp la muncă și de a acoperi lipsurile financiare contribuie la o descreștere a disponibilității și eficacității parentale. Condițiile externe familiei nucleare au de asemenea un impact asupra calității parentale după divorț, cu referire la implicările familiei extinse și la posibilele conflicte, și aspectele legale în care membri ai familiei extinse sunt audiați ca martori în procesul de divorț (Kelly & Emery, 2003).

Colaborarea parentală și conflictul

Conflictul parental este recunoscut ca fiind un factor de risc pentru slaba dezvoltare a copiilor după divorțul părinților (Laumann-Billings & Emery, 2000). În timp ce majoritatea părinților își reduc nivelul de dispute în aproximativ 2-3 ani după divorț, un procent de 8% până la 20% dintre părinți continuă disputele care se transformă în conflicte majore pentru o lungă perioadă de timp (Hetherington, 1999; Kelly, 2006) expunându-și copiii la atitudini și comportamente care îngreunează dezvoltarea în copilărie. Conflictele frecvente, în special cele care-l plasează pe copil ca element central, și care se manifestă în prezența copilului sau care îl forțează pe copil să-și declare loialitatea doar față de un părinte sunt asociate cu probleme academice, comportamentale, relaționale și emoționale în tranziția de la copilărie spre vârsta adultă (Amato & Afifi, 2006; Grych, 2005; Johnson, 1997). Conflictul parental poate avea de asemenea influențe negative indirecte asupra sistemului parental, incluzând dezvoltarea comportamentelor de menținere a distanței, care se manifestă prin eforturile depuse de părintele rezident pentru a restricționa accesul părintelui non-rezident la copil după divorț (Pruett, Arthur & Ebling, 2007). Este important de subliniat faptul că dacă părinții sunt capabili să țină copilul (copiii) departe de conflictul parental, copiii sunt mult mai predispuși la a avea nivele de funcționare similare cu cele ale copiilor care nu au părinții divorțați. Chiar dacă părinții se angajează în cercul vicios al conflictelor, o relație axată pe compasiune și deschidere între copil și un adult semnificativ (vecin, profesor, psiholog) poate diminua efectele negative al certurilor parentale (Hetherington, 1999).

Unii părinți pot să coopereze de dragul copiilor chiar dacă au viziuni și valori diferite. Astfel de colaborări facilitează adaptarea copiilor la divorțul părinților, mai ales atunci când vorbim despre efectuarea tranziției între locuințe sau activități. Aceste colaborări sunt extrem de importante pentru implicarea parentală pozitivă chiar dacă mama este de obicei îngrijitorul principal al copilului după divorț (Pruett et al. 2007).

Relația și contactul dintre părintele non-rezident și copil

Chiar dacă constatăm o creștere în ceea ce privește implicarea taților în educația și viața copiilor, în comparație cu generațiile anterioare (Cowan et al. 2008), structura tradițională primară cu privire la custodia sau rezidența copilului la mamă reprezintă situația majoritară după un divorț. Lipsa de implicare a tatălui după divorțul părinților și suportul economic în timp, dar și lipsa clarificării responsabilităților rolului de părinte pot duce adesea la pierderea totală a contactului dintre copil și tată, acesta fiind unul dintre cele mai negative efecte ale divorțului (Fabricius & Hall, 2000; Johnston, 1993; Kelly & Emery, 2003).

Cercetările timpurii cu privire la relația/contactul dintre tată și copil, și adaptarea copilul post-divorț erau centrate pe frecvența contactului ca fiind un factor critic pentru relație și s-au descoperit doar efecte minimale (Amato & Gilbreth, 1999). În zilele noastre cercetătorii au început să exploreze calitatea (și mai puțin cantitatea) contactului tată-copil și implicarea paternă, rezultatele aratând că în situațiile în care tatăl are un rol activ în viața copilului, copiii au o mai bună adaptare psihologică și socială, dar și performanțe academice mai bune (Pruett, 2000). O relaționare sănătoasă între tată și copil poate diminua unele dintre efectele secundare ale conflictului parental. Fabricuis și Luecken (2007) au descoperit că acei copiii care petrec mai mult timp cu tații (post-divorț) au relații mult mai bune pe termen lung chiar și în familiile în care conflictul părinților este de durată. Mai mult decât atât, același studiu arată că o creștere a timpului petrecut în relația tată-copil mai ales atunci când această relație implică și manifestarea responsabilităților parentale, poate genera o descreștere a conflictul dintre cei doi părinți.

Este important să subliniem următorul amendament: implicarea tatălui în viața copilului nu este mereu sănătoasă sau dezirabilă. În situațiile în care există probleme mentale severe, abuz de alcool sau droguri, violență domestică sau abuz asupra copilului, accesul tatălui trebuie limitat, supervizat sau suspendat în conformitate cu interesul superior al copilului.

Concluzii

Indiferent de nivelul de normalitate al divorțului în societatea zilelor noastre, decizia părinților pentru separare și divorț plasează copilul și familia la risc pentru suferință atât pe termen scurt cât și pe termen îndelungat. Știința psihologică a făcut progrese semnificativ pentru înțelegerea factorilor care îngreunează viața copilului, cu părinți divorțați, la vârste diferite și identificarea strategiilor de colaborare parentală post-divorț care minimalizează efectul factorilor de risc.

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA