Direcții și modele de integrare psihoterapeutică

Există numeroase căi spre psihoterapiile integrative; multe drumuri duc la o Romă integrativă. Cele mai populare patru astfel de direcţii sunt eclectismul tehnic, integrarea teoretică, factorii comuni şi integrarea asimilativă. Cercetările (Norcross, Karpiak & Lister, 2005) arată că fiecare dintre acestea este preferată de un număr considerabil de eclectici şi integrativişti auto-proclamaţi (19% până la 28% fiecare). Toate cele patru direcţii sunt caracterizate de o dorinţă de a creşte eficacitatea şi aplicabilitatea terapeutică; toate depăşesc graniţele unei abordări singulare; dar toate sunt de asemenea distincte şi se concentrează asupra unor niveluri diferite din cadrul procesului pacient–terapie.

Eclectismul tehnic caută să ne îmbunătăţească abilitatea de a selecta cele mai bune tehnici sau proceduri de tratament pentru persoana şi problema respectivă. Această căutare este ghidată în primul rând de cercetările asupra metodelor specifice care au funcţionat cel mai bine în trecut pentru probleme şi caracteristici asemănătoare ale pacientului. Eclectismul se concentrează pe a prezice pentru cine vor funcţiona intervenţiile; fundamentul său este actuarial mai degrabă decât teoretic.

Persoanele care aderă la eclectismul tehnic folosesc proceduri din diferite sisteme terapeutice fără a subscrie neapărat la teoriile care le-au generat, în timp ce adepţii integrării teoretice îşi extrag conceptele şi tehnicile din diverse sisteme care pot fi incompatibile epistemologic sau ontologic. Pentru cei dintâi, nu există nicio conexiune necesară între fundamentele conceptuale şi tehnici. „A încerca o reconciliere teoretică este atât de inutil ca a încerca să vizualizezi marginea universului. Dar a citi în vasta literatură despre psihoterapie, în căutare de tehnici, poate îmbogăţi demersul clinic şi terapeutic” (Lazarus, 1967, p. 416).

În integrarea teoretică, două sau mai multe terapii sunt integrate în speranţa că rezultatul va fi mai bun decât terapiile constitutive singulare. Aşa cum implică şi numele, se pune accentul pe integrarea atât a tehnicilor fiecăreia cât şi a teoriilor care stau la baza terapiilor respective. Modelele de tratament care integrează teoriile psihanalitice şi interpersonale, teoriile cognitive şi comportamentale, sau teoriile sistemice şi umaniste, ilustrează această direcţie.


Integrarea teoretică implică un angajament faţă de o creaţie conceptuală sau teoretică ce depăşeşte un amestec tehnic de metode. Scopul este de a crea un cadru conceptual care să sintetizeze cele mai bune elemente a două sau mai multe terapii. Integrarea aspiră la mai mult decât o simplă combinare; ea caută o teorie emergentă care să reprezinte mai mult decât suma părţilor sale.

Abordarea factorilor comuni caută să identifice ingredientele cheie împărtăşite de diferite terapii, cu scopul final de a crea mai multe tratamente eficiente şi eficace pe baza acelor elemente comune. Această căutare este susţinută de convingerea că aspectele comune sunt mai importante pentru succesul în terapie decât factorii unici care le diferenţiază. Factorii comuni propuşi cel mai frecvent sunt dezvoltarea unei alianţe terapeutice, oferirea oportunităţii pentru catharsis, achiziţionarea şi practicarea unor comportamente noi şi aşteptările pozitive ale clienţilor (Grencavage & Norcross, 1990; Tracey, Lichtenberg, Goodyear, Claiborn, & Wampold, 2003).

Integrarea asimilativă implică o bază solidă într-un anumit sistem de psihoterapie, dar cu o disponibilitate de a încorpora (asimila) în mod selectiv practici şi opinii din alte sisteme (Messer, 1992, 2001). Astfel, integrarea asimilativă combină avantajele unui sistem teoretic singular, coerent, cu flexibilitatea unei game mai largi de intervenţii tehnice din mai multe sisteme. Un terapeut cognitivist, de exemplu, ar putea folosi dialogul gestalt al celor două scaune în cadrul unui tratament cognitiv.


Pentru cei care o propun, integrarea asimilativă este un punct intermediar realist către o integrare mai sofisticată; pentru cei care o combat, aceasta este o scuză a persoanelor care nu vor să se angajeze într-un eclectism total, bazat pe dovezi. Ambele tabere sunt de acord că asimilarea este un pas intermediar către o integrare completă: Majoritatea terapeuţilor încorporează gradual părţi şi metode ale altor abordări, pe măsură ce descoperă limitările abordării lor iniţiale. În mod inevitabil, terapeuţii integrează gradual noi metode în teoria lor de bază.

Desigur, aceste patru direcţii integrative nu sunt reciproc exclusive. Niciun adept al eclectismului tehnic nu poate ignora teoria, şi niciun integrativist teoretic nu poate ignora tehnica. Fără unele aspecte comune în cadrul diferitelor şcoli de psihoterapie, integrarea teoretică ar fi imposibilă. Atât susţinătorii integrării asimilative cât şi cei ai eclectismului tehnic consideră că sinteza ar trebui să aibă loc la nivel practic, mai degrabă decât teoretic, prin incorporarea de metode terapeutice provenite de la mai multe şcoli. Şi chiar cei mai ardenţi susţinători ai factorilor comuni nu pot practica doar „non-specific” sau „comun”; trebuie aplicate tehnici specifice.

În unele cercuri, termenii integrativ şi eclectic au căpătat conotaţii ambivalente emoţional, datorită naturii lor presupus dezorganizate şi indecise. Cu toate acestea, corect ar fi ca o mare partea a acestei opoziţii să fie redirecţionată către sincretism — combinări necritice şi nesistematice. Această abordare aleatorie rezultă în primul rând din utilizarea unor tehnici în mod preferenţial şi formare inadecvată. Ea reprezintă un amestec arbitrar de metode fără o verificare sistematică raţională sau empirică (Eysenck, 1970).

Prin contrast, integrarea psihoterapiei este produsul unor ani de formare asiduă, cercetare şi experienţă. Ea este o integrare sistematică, nu aleatorie; astfel, clinicieni cu competenţe în mai multe sisteme terapeutice selectează în mod sistematic intervenţii şi concepte pe baza cercetării comparative a rezultatelor şi nevoilor pacienţilor. Avantajele integrării sistematice reies din capacitatea de a fi predată, copiată şi evaluată.

Deşi unele terapii integrative, mai ales acelea identificate cu eclectismul tehnic, oferă meniuri de metode specifice, noi ne angajăm să definim principii ale schimbării mai ample, lăsând selectarea metodelor specifice care se conformează acestor principii la latitudinea fiecărui terapeut. Astfel, terapia noastră integrativă este creată în mod expres pentru a transcende aplicabilitatea limitată a terapiilor bazate pe teorii singulare sau specifice unei anumite şcoli. Acest lucru este realizat prin integrarea unor principii ale schimbării bazate pe cercetări în locul unei teorii închise sau al unui set limitat de tehnici.

Cu alte cuvinte, terapia integrativă susţine alegerea tratamentelor (şi relaţiilor terapeutice) pentru fiecare pacient în loc de a fi restrânsă la o viziune singulară asupra psihopatologiei şi/sau mecanismelor schimbării. Noi credem că nicio teorie nu este uniform validă şi niciun mecanism de acţiune terapeutică nu este aplicabil tuturor indivizilor. Astfel, depunem eforturi să creăm o nouă terapie pentru fiecare pacient. Credem că scopul psihoterapiei integrative nu este de a crea un singur sistem sau tratament unitar. Mai degrabă, noi selectăm diferite metode conform răspunsului pe care îl dă pacientul la scopurile tratamentului, urmând un set stabilit de principii integrative. Rezultatul este o terapie mult mai eficientă şi mai eficace — şi care se potriveşte atât clientului cât şi clinicianului.

Dr. John Norcross

Distribuie

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Mai multe articole de Pagina de Psihologie

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA