Dincolo de Avatar

Să te îndrăgostești este relativ ușor. Oricine poate face asta. Este la fel de ușor ca și atunci când ne bucurăm de mâncarea preferată sau vizionăm un film – momente pline de plăcere, lipsite de efort. Dar să păstrăm dragostea este adevărata provocare, o provocare  puternic biasată de toate convingerile pe care le-am dezvoltat pe parcursul anilor. Începând cu prima poveste citită de mama, unde fata cea vulnerabilă îl întâlnește pe prințul perfect și prin cununia cu acesta devine femeia lipsită de griji și îndrăgostită pentru toată viața de cel care a ales-o. Asemănător se petrec evenimentele și în majoritatea filmelor, cărților sau programelor TV, iar noi suntem bombardați iar și iar de același set de mituri care definesc persoana sau relația „ideală”.

Dar dacă analizăm cu mai multă atenție viața noastră de zi cu zi, relațiile care ne-au ajutat să descoperim bucuriile adolescenței, momentele vârstei de adult sau clipele unice ale experienței de părinte, constatăm că relațiile pot fi, atât minunate, cât și extrem de neplăcute. Prin relaționare cu persoana iubită putem atinge atât „culmile Everestului” cât și cele mai „înfricoșătoare adâncimi ale oceanului”. În etapa de simbioză a iubirii (prima etapă conform unor autori precum M. Mahler) când nu există altcineva sau altceva decât nevoile persoanei iubite, atunci când cel mai adesea am putea fi catalogați drept „autiști”, când inima o ia razna și se liniștește abia când suntem în brațele alesei sau alesului – atunci, înca este greu de crezut că în viitorul nu foarte îndepărtat toate aceste stări de beatitudine vor dispărea. Se vor evapora precum ceața dimineții și în locul buchetului de emoții cupidoniene va răsări un câmp de furie, frică, frustrare, singurătate, regret sau disperare, amărăciune, dezgust sau ură.

De ce trebuie să se întâmple astfel? De ce nu poate să dureze pentru totdeauna așa cum am învățat că se întâmplă în povești sau în filme? De ce doar Făt-Frumos se poate bucura de iubire veșnică sau doar Neytiri și Jake Sully din „Avatar” trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți pe minuntata planeta Pandora. Păi, răspunsurile sunt simple: emoțiile sunt schimbătoare. Acestea sunt precum vremea. Așa cum ne topim de căldura torida a verii, tot așa putem îngheța în gerul polar al iernii – nici emoțiile noastre nu sunt diferite.

Putem concluziona că nu contează cât de minunat este partenerul nostru, nici cât de deosebită este relația noastră de cuplu, deoarece aceste emoții inițiale nu sunt și ultimele. Cu toate acestea, nu este cazul să ne alarmăm. Așa cum inevitabil emoțiile se șterg, tot așa ele pot reveni, și apoi se sting din nou. Acest proces continuă ciclic, până la moarte. Din fericire sau nu, acesta este procesul care definește toate emoțiile ființei umane – de la frică și furie la bucurie și pace. Emoțiile vin și trec precum anontimpurile, unde iarna este urmată de primavară.


Mulți dintre noi conștientizăm la un moment dat acest mecanism, dar îl uităm și foarte repede. Ne agățăm de emoțiile de iubire și vrem să dureze o veșnicie. Avem asteptări ca partenerul nostru să citească gândurile noastre pentru a ne ghici nevoile,  să se comporte doar așa cum ne dorim noi și să facă astfel încât viața noastră să devină mai bună, mai ușoară și mai plină de bucurii – și apoi devenim cu adevărat supărați atunci când fantezia dispare.

Marea ironie a vieții este tocmai că acele persoane care sunt cele mai importante pentru noi, alături de care petrecem cele mai frumoase și intime clipe sunt și cele care pot să activeze „avalanșa disperării”. O remarcă neașteptată, o reacție indezirabilă sau o critică neambalată,  pot fi neplăcute dacă vin din partea șefului, a vecinului sau a  portarului de la locul de muncă, dar dacă vin din partea celor iubiți atunci durerea se amplifică.

În concluzie iubirea ne face vulnerabili.

Dacă acceptăm o relaționare intimă și deschisă cu cineva, și permitem ca acea persoană să treacă de mecanismele noastre de apărare și să „vadă” sufletul nostru – atunci înseamnă că permitem să fim și răniți. Iubirea și durerea sunt precum cei mai intimi parteneri de dans, care se mișcă mână-n mână.


Nu trebuie să acceptați cuvintele mele – verificați în cufărul personal cu amintiri: ați avut o relație intimă cu o persoană alaturi de care ați petrecut momente deosebite, care a avut acces cu adevărat la secretele dvs. și care a semănat și puțină durere sau suferință ca rezultat al interacțiunii?

Este atăt de simplu: dacă alegem să cumpărăm o casă, știm că avem de plătit facturi și poate credite; dacă alegem să avem un copil, știm că va trebui să cumpărăm scutece și să-i asigurăm nopți liniștite; și dacă alegem să construim o relație intimă, atunci știm că vor exista și momente pline de suferință sau distres. Acesta poate fi unul dintre marile inconveniente ale ființei umane. Împărtășirea vieții cu o altă ființă umană poate fi o experiență uimitoare, dar există și „reversul medaliei” care implicit poate reprezenta și o experiență îngrijorătoare.

În procentaje semnificative, putem admite că starurile de cinema, poeții, romancierii sau marile companii publicitare au un mare interes pentru a ignora aceste inconveniente ale vieții. Cu toții își propun să perpetueze setul de mituri fantasmatice: acolo undeva există partenerul perfect care așteaptă să-l întâlnim, fără acest partener suntem incompleți, nefericiți și nevoiți să trăim doar o parte a bucuriilor vieții, iar atunci când întâmplător ne intersectăm cu această ființă ne îndrăgostim pentru totdeauna și trebuie să fim fericiți până la adânci bătrâneți. Desigur, putem admite că am exagerat puțin cu ultima descriere… dar este un act de curaj să recunoaștem că mulți dintre noi avem multe credințe false despre iubire, relaționare, intimitate – convingeri care sunt reîntărite prin filme, seriale, jocuri, cântece, reviste, programe TV, ziare și chiar unele cursuri (cărți) de dezvoltare personală sau autocunoaștere.

Din nefericire dacă permitem ca aceste influențe ireale să definească convingerile noastre de viață și să reprezinte elementele de bază ale relațiilor pe care le construim, atunci intrăm într-un cerc vicios în care încercările de a găsi partenerul și relația perfectă vor reprezenta și finalul fericirii noastre, al stării de bine și vom ajunge să trăim într-o lume a depresiilor și a anxietății.

O analiză mai în detaliu a pattern-urilor comportamentale  specifice omului din zilele noastre, constatăm că rata divorțurilor este în continuă creștere și tot în continuă creștere este și numărul persoanelor singure. Oamenii au o inhibiție în a se angaja într-o relație de durată (căsătorie sau conviețuire) terifiați de gândul că tot acel miraj se va sfârși și vor urma momente de tristețe și amărăciune. Sună destul de sumbru și am fi tentați să ignorăm astfel de realități, însă nu este cea mai eficientă modalitate de coping, deoarece evitarea intensifică disfuncționalitatea și perpetuează starea de disconfort.

Am putea afirma că „orice învăț are și un dezvăț” așa cum am acumulat aceste convingeri indezirabile despre iubire și relaționare, tot așa putem acumula și noi convingeri despre construirea unui relații autentice de iubire și intimitate. Cognitiviștii ar spune că avem nevoie de o restructurare cognitivă, comportamentaliștii că avem nevoie de un nou context de învățare prin expunere și modelare, iar integrativiștii că avem nevoie de emoții, experiențe și convingeri care ulterior să fie acceptate și integrate șn propria viață.

Putem afirma că elementul central al acceptării este reprezentat de „flexibilitatea psihologică”. Cercetările recente din domeniul psihologiei aplicate prezintă tot mai frecvent rezultate care sprijină ipoteza conform căreia „flexibilitatea psihologică” este responsabilă pentru creșterea calității vieții umane. Dar ce înțelegem mai exact prin acest nou concept? Flexibilitatea psihologică este conceptualizată drept acea abilitate care facilitează adaptarea la o situație prin deschidere, conștientizare, canalizare și acțiune în baza sistemului personal de valori (cele mai bazale nevoi cu privire la ceea ce vrem să devenim și să menținem în propria viață). Poate părea destul de dificil de înțeles, poate următoarea fragmentare teoretică va facilita o mai mare comprehensiune asupra subiectului.

Flexibilitatea psihologică este compusă din doua elemente cheie:

1. abilitatea de a fi psihologic prezent, adică starea mentală cunoscută drept „conștiență”, ne ajută să fim cu adevărat prezenți „aici și acum” cu o atitudine de deschidere și curiozitate, să ne implicăm cât mai serios în ceea ce alegem să facem și să reducem impactul gândurilor și emoțiilor indezirabile (negative);

2. abilitatea de a acționa, într-o manieră conștientă și deliberată, implică limitarea reacțiilor impulsive și negândite. Motivația și valorile personale ghidează această acțiune care dă dovadă de flexibilitate și adaptabilitate în fața diferitelor situații de viață.

În concluzie putem afirma că flexibilitatea psihologica este abilitatea de a fi prezent, deschis, și să acționăm așa cum considerăm că este cel mai bine pentru noi. Pentru a ne îmbunătăți flexibilitatea psihologică este important să învățăm să gestionăm cât mai eficient diferitele emoții, rezultate cognitive indezirabile, credințe auto-limitative, să ne focusăm și să ne implicăm cu adevărat în ceea ce facem. Schimbând pattern-urile comportamentale distructive suntem predispuși la construirea unor relații autentice.

Convingerile de genul:

– un partener perfect,

– o persoană care mă completează,

– iubirea trebuie să fie un proces plăcut și ușor;

– iubire fără sfârșit

sunt câteva din cele mai nocive pentru relația de cuplu. Ce ne rămâne de făcut? Să investim și mai multă iubire într-o relație care nu corespunde cu aceste convingeri? Da… este și aceasta o alternativă, dar nu și cea mai recomandată. Obiectivul nostru este să construim cea mai eficientă relație pentru noi, care să coincidă cu limitele realității – o relație în care putem acționa cu iubire, să apreciem ceea ce partenerul nostru poate să ofere, să învățăm să acceptăm diferențele interpersonale, să ne auto-reglăm emoțional, să îndrăznim (continuăm)  să acționăm și să creștem până în ziua în care vom muri. Poate suna la fel de incredibil precum conținutul convingerilor care definesc relația perfectă, dar merită să experimentăm și altceva pentru a avea un termen de comparație și a constata ce se (mai) poate întâmpla.

Materialul are la bază principiile cărții ‚ACT – with love” de Russ HARRIS
Fotocredit Cosmin Tuduran

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA