Skip to content

Încă din facultate, în momentul în care eram întrebată „Auzi, dar tu, ce studiezi?“ sau „Care este specializarea ta?“ și răspundeam simplu și destul de încrezătoare „psihologie“, existau o serie de reacții mai mult sau mai puțin repetitive (până în ziua de azi):

  • vai, înseamă că ai multe probleme. Se știe că toți cei care ajung la psihologie sunt cam… într-o doagă.
  • de ce nu ți-ai ales o profesie mai… știi tu, normală?
  • uh, și ai să-i asculți pe toți nebunii ăștia?
  • haha, asta înseamnă că știi tot ce gândesc?
  • stt, aveți grijă ce spuneți, fata asta numai cu o privire află totul despre voi…
  • nu ești prea tânără? ce experiență de viață poți avea tu? Nu te va lua nimeni în serios.
  • psihologie? pe bune? măcar dăcă te făceai și tu psihiatru… adică dădeai acolo o pastilă, un pumn – măcar le rezolvai oamenilor problemele sau îi amorțeai cât să uite.
  • și nu ți-e frică că o să o iei razna de la atâta nebunie? adică, eu n-aș putea, să stau să ascult toate tâmpeniile altora…
    ș.a.m.d.

De-a lungul anilor am învățat să mă relaxez în privința acestui tip de afirmații și să văd în ele mai mult nesiguranța și temerile celor din jur, decât critica sau sarcasmul. Suntem obișnuiți să ne raportăm la orice ține de sănătatea mentală ca la bau-bau și să considerăm maturitatea și înțelepciunea ca fiind caracteristici specifice unei vârste înaintate, însă pierdem din vedere că nu barba albă face pe om înțelept, ci mai degrabă atitudinea fiecăruia dintre noi în fața vieții și modul în care ne raportăm și depășim dificultățile pe care viața ni le aruncă, oricum, tuturor în cale.

Nu de puține ori am auzit vorbindu-se despre oameni de o anumită vârstă ca fiind niște „copii neputincioși“ sau niște „adolescenți târzii“, în timp ce despre mulți copii am auzit spunându-se că ar fi „maturizați înainte de timp“ sau „prea maturi pentru vârsta lor“. În oricare dintre tabere te afli la un anumit moment dat, există ceva ce îți va lipsi, așa cum spunea și Henri Estienne: „Dacă tinerețea ar ști; dacă bătrânețea ar putea…“, iar dacă este să găsim motive și argumente pentru care un lucru nu este așa cum ne-am dori sau cum ne-am imagina, cu siguranță le vom găsi.

Nu este ușor să fii un terapeut la început de drum. Este cu atât mai dificil dacă ești foarte tânăr. Contribuie la sporirea dificultății și mentalitatea oamenilor din zona în care ne desfășurăm activitatea, iar uneori psihoterapeuții cu experiență pot pune, fără să vrea, destul de multă presiune pe noi din dorința de a ne face conștienți de responsabilitatea pe care o avem și despre profesionalismul de care trebuie să dăm dovadă în fața clienților.

Însă, la început de drum, te-ar putea ajuta:

1. Să îți găsești un psihoterapeut cu care să rezonezi și care să te însoțească în călătoria ta. Cu siguranță, nici unul dintre noi nu este lipsit de probleme și nici nu ne-am ales această profesie pentru că suntem perfecți și avem toate răspunsurile, ci mai degrabă pentru că avem multe întrebări și aceasta este calea pe care am ales-o pentru a le afla pentru noi înșine și pentru a reuși să-i susținem și pe ceilalți cu întrebările și nesiguranțele lor. Indiferent cât de pregătiți suntem și câtă experiență dobândim, lucrurile mereu pot fi și altfel și o altă opinie ne poate ajuta să punem lucrurile în perspectivă – în fond, nu asta este ceea ce vrem să le transmitem și clienților noștri? Că există mai mult de o soluție la o anumită problemă și că nu sunt singuri cu ea?

2. Să îți alegi un supervizor la care să poți apela oricând cu încredere și deschidere. Este nespus de important, mai ales în primii ani de practică, să ai sprijinul unor psihoterapeuți cu experiență – teoria și orele practice de formare nu acoperă toate situațiile cu care te poți întâlni în cabinet la un moment dat și poate fi destul de seductiv – e drept, dar și stresant să încerci să faci lucrurile de unul singur. Însă deschiderea, empatia, cunoștințele și întrebările unui supervizor, te pot ajuta să găsești mai ușor și eficient răspunsurile pe care le cauți și te pot ajuta să îți formulezi, în timp, o strategie coerentă de auto-analiza clinică.

℗PUBLICITATE



3. Să rămâi conectat la profesie – psihoterapia este genul de specializare în care procesul de învățare nu se încheie niciodată. Este util și responsabil să te angajezi într-un proces de formare continuă. Chiar dacă ți-ai încheiat formarea și ai îndeplinit cerințele minime pentru a practica în legalitate, cercetările în domeniu sunt constante, iar aplicabilitatea tehnologiei și a aparaturii de ultimă oră în studiul creierului ajută la dezvoltarea unor teorii mai acurate cu privire la funcționarea psihicului uman – ceea ce ne oferă resurse extraordinare pentru dezvoltarea unor intervenții cât mai adecvate realității interioare și exterioare a clienților noștri.

4. Să îți creezi o rețea de suport – psihoterapia este o profesie solitară. Deși suntem mereu în contact cu oameni, munca de cabinet presupune, de regulă, să fii singurul specialist din încăpere la un moment dat. Spre deosebire de alte locuri de muncă, unde poți să ieși în pauza de cafea cu unul-doi colegi pentru a descărca anumite frustrări adunate sau pentru a încerca să găsești soluții alternative la o anumită problemă, dacă nu lucrezi într-o instituție, spital sau într-un cabinet cu mai multe persoane, riscul de a te izola profesional este destul de ridicat. Este important să îți creezi o rețea de suport – colegi psihoterapeuți pe care să îi poți suna pentru că aveți aceeași orientare terapeutică, specialiști pe care îi întâlnești la diferite evenimente (cursuri, conferințe, formări, etc.) și a căror părere o apreciezi, prieteni care pot să fie acolo pentru tine când ești într-o zonă vulnerabilă – doar făcând pentru tine, ceea ce încerci să le transmiți și clienților, ai să poți să fii eficient. Nu poți să le oferi oamenilor încredere, siguranță și alinare, dacă acestea sunt lucruri care lipsesc din viața ta. Ai grijă de tine, numai așa ai să poți avea grijă de ceilalți – este principiul măștii de oxigen: e nevoie să îți pui tu masca mai întâi și apoi te poți îndrepta și spre cel de lângă tine.

5. Să îți stabilești cadrul cu claritate – unul dintre cele mai importante și delicate aspecte ale muncii ca psihoterapeut ține de stabilirea și menținerea cadrului terapeutic: confidențialitatea ședințelor, când și cum vor avea loc, unde și cât durează, cât costă și cum se va achita, când se anulează ședințele, cum se realizează încheirea procesului terapeutic ș.a.m.d. Toate aceste lucruri sunt temelia procesului psihoterapeutic – sistemul de siguranță – și sunt, în totalitate, responsabilitatea ta. Terapeutul este cel care menține și gestionează granițele cadrului, lasându-i clientului doar responsabilitatea conținutului pe care îl aduce în terapie și ritmului pe care îl imprimă procesului.

6. Să îți păstrezi vie curiozitatea și generozitatea față de propriile greșeli – aud de foarte multe ori proverbul „numai cine nu muncește, nu greșește“, însă chiar și așa stând lucrurile, ne este destul de greu să fim confruntați cu propria neputință, mai ales când ne simțim responsabili pentru oamenii care apelează la noi. Atunci când oamenii ne contactează, presiunea pe care o simt pentru a găsi o soluție la problema lor este suficient de mare și, de regulă, ne investesc pe noi să le oferim o rezolvare cât mai rapidă și sigură la problemele cu care se confruntă și se pot arăta dezamăgiți sau nemulțumimți destul de ușor. De asemenea, în calitate de clienți care plătesc pentru un serviciu, aceștia își pot manifesta nemulțumirea destul de critic și vocal. Dacă îți păstrezi o atitudine deschisă și curioasă față de plângerile clienților și față de propriul tău critic interior, creezi o atmosferă de siguranță în care atât tu, cât și clientul să vă simțiți suficient de confortabil încât să puteți explora și lucrurile care nu funcționează și să puteți vorbiți despre elefantul din încăpere – zonele de umbră din noi, rezistențele, proiecțiile, etc. Este mult mai important să poți să creezi o reparare a relației, decât să nu greșești niciodată.

7. Să normalizezi experiențele și emoțiile oamenilor – suntem cu toții pe aceeași mare, chiar dacă unii dintre noi sunt într-o barcă, alții într-un iaht și unii doar înnoată disperați așteptând un colac de salvare. Atunci când marea este tulbure, ne afectează pe toți. Trăim în aceeași lume marcată de individualism, competitivitate și consumerim, în care lucrurile se succed cu foarte mare rapiditate și energie – iar grija pentru sănătatea mentală devine o prioritate doar atunci când apare o disfuncționalitate vizibilă și în exteriorul nostru. Mulți dintre cei care ajung pentru prima dată într-un cabinet de psihoterapie duc cu ei atât suferința în care trăiesc, cât și rușinea stigmatului de a fi „o persoană slabă care nu știe cum să-și gestioneze singură problemele“, „un nebun“, „un anormal“ sau „un inadaptat“ și câte și mai câte. Este atât de eliberator să auzi că nu ești singur, nici singurul și că, în realitate, capacitatea de a recunoaște și accepta că ne confruntăm cu o situație care ne copleșește și disponibilitatea de a cere și de a primi ajutor este o caracteristică a sănătății mentale și nicidecum o vulnerabilitate rușinoasă.

Indiferent cât de mult te vei pregăti, la ce resurse și tehnici vei apela, răbdarea merge mână în mână cu trecerea timpului. Este o realitate faptul că experiența poate cântări destul de mult în anumite situații, însă la fel de real este și faptul că o perspectivă proaspătă și total nouă poate oferi o soluție la fel de utilă și eficientă pentru aceleași situații. „Câteodată, doar cei tineri sunt îndeajuns de nebuni pentru a schimba lumea”, spune Diana Peterfreund.

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0