Dictatura lui Trebuie cel Nelipsit și a Fricii Atotcuprinzătoare

Într-o lume care pare a deveni tot mai complexă cu cât încercăm să-i pătrundem tainele, nevoia noastră de stabilitate, siguranță și certitudini, pare să se intensifice. Din momentul în care devenim conștienți de noi, căutăm să dăm sens lumii în care trăim astfel încât să putem simți că noi înșine avem un sens, un scop și o identitate.

Se spune, de exemplu, că un copil este un foarte bun observator, dar un prost interpret, întrucât deși are capacitatea de a vedea clar lucrurile din jurul său, nu are experiența și capacitatea de a le pune, mereu, în legătură unele cu altele. Acest lucru nu îl oprește, însă, pe copil din a observa și din a încerca să găsească acea punte care leagă lucrurile între ele și care poate da lumii o viziune coerentă și solidă în care să își poată exersa libertățile și testa limitele. Astfel, copilul este atent la mesajele din mediul său de viață și, de cele mai multe ori, își construiește un mod de a reacționa și de a interacționa cu lumea în jurul mesajelor pe care le primește — fie construindu-și pe baza lor identitatea, fie revoltându-se și creându-și un anti-model sau un comportament opoziționist, fie oscilând între cele două.

Fiecare dintre noi a fost un astfel de copil — copil pe care îl purtăm și astăzi,  în profunzimile ființei noastre. Fiecare dintre noi s-a născut într-o anumită relație, într-o anumită familie, cultură, religie, ș.a.m.d. care stau la baza poveștii pe care ne-o spunem despre cine suntem în lume, despre cum sunt ceilalți și despre cum este însăși lumea. Uneori suntem surprinși să conștientizăm că povestea noastră de viață pare să fie construită mai mult pe mesajele pe care le-am auzit și creditat decât pe viața însăși, așa cum am simțit-o noi. Cum se întâmplă, oare, acest lucru? Cum e posibil, poate vă întrebați, să ne construim viața mai mult după mesaje exterioare nouă decât după propriile noastre trăiri și experiențe de viață?

În primul rând, pentru că mesajele preced, adesea, experiența, o preîntâmpină și preschimbă. Aud, adesea, în cabinet afirmații care sună cam așa:


• „Nu ar fi trebuit să…
• „Trebuia să fiu mai atent, mai bun, mai inteligentă, mai deschisă, mai blândă, mai…..
• „Ar fi trebuit să știu, să îmi dau seama mai devreme, să plec, să trec cu vederea, să…
• „Trebuie să schimb ceva acum. Trebuie să îl fac să vadă, să o fac să mă asculte, să găsesc soluția perfectă, să…
• „Trebuie să iasă cum vreau, trebuie să înțeleagă, trebuie să învețe pentru bac, trebuie, cu orice preț, să-mi salvez căsnicia, trebuie să găsesc o modalitate să dispară anxietatea —  trebuie să …
• de cele mai multe ori alături de „niciodată„, „întotdeauna„, „numai mie, doar eu„, etc.

Astăzi dimineață, mi-am întrebat câțiva prieteni ce anume le vine în minte, așa spontan, când aud sau se gândesc la cuvântul trebuie. A rezultat asta:

• „obligație” (de cinci ori);
• „muncă„;
• „îmi trebuie motivație„;
• „ceva sarcină, responsabilitate care nu îmi place, dar sunt obligat să o fac„;
• „să respiri, să mănânci (de două ori), să bei apă„, „în viață nu trebuie să faci anumite lucruri„;
• „mă limitează și îmi pune anumite bariere, nu îl asociez cu libertatea de exprimare sau cu naturalețea de a face ceva pentru care am o anumită pasiune„;
• „nu trebuie (păi nu tu mi-ai spus?!)”;
• „mamaia mea — mâncatul forțat, măritișul și făcutul de copii„;
• „constrângere — e o ambivalență, ceva între corset și cadru. Însă când îl pot înlocui, cu adevărat cu «este nevoie», nu mă deranjează atât de tare. Trebuie e…. Ghipsul meu… care îmi atrofiază mușchii, îmi rigidizează ligamentele, tendoanele și încheieturile…. dar ajută osul să se sudeze” (un prieten care a suferit, de curând, o operație la picior);
• „Inevitabil de fiecare dată când îl aud mă gândesc la tine și de fiecare dată când îmi vine să îl folosesc îl înlocuiesc conștient. Constrângere – asta îmi spune mie„;
• „ultimatum„;
• „La mine cu «trebuie» e așa: Mă surprind aruncând cu el în stânga și în dreapta, în cabinet și în articole — pe care le tot reformulez ca să nu mai insist cu trebuie. Apoi, dacă mi se adresează mie acel «trebuie», hiperventilez și mi se pare că se atentează la libertatea mea…
• „dacă mă gândesc acum la «trebuie», îmi vine în minte pisoiul meu și tratamentul lui și semnificația ar fi ceva ce nu îmi place deloc, îmi este foarte greu, dar este absolut necesar și nu am altă soluție. În general, sunt ambivalentă cu cuvântul ăsta, pentru că nu suport ca lucrurile să fie doar într-un anumit fel (de obicei, o părere consacrată, un clișeu sau un conformism), dar pe de altă parte are și potențial de motivare în situații în care poți să faci ceva bun, dar care e greu, complicat sau e mai ușor să găsești scuze decât să te apuci de treabă„.
• „ar fi trebuit să termin articolul ăsta acum o sătămână” (gândul meu de azi…).

Cu toate că există și o nuanță de pozitivism și eliberare atunci când ne gândim că sunt și lucruri pe care „nu trebuie să…„, cel mai adesea, trebuie însoțește acele reguli de gândire, de simțire și de comportament autoritare, inflexibile și lipsite de bucurie. Aceste reguli nu sunt mereu explicite și clare nici măcar în mintea noastră, însă, chiar și așa ele setează standarde, adesea imposibil de realizat sau de susținut constant în viața de zi cu zi și care nu pot fi negociate. Dificultatea în cazul acestor reguli este dată nu de existența lor, ci de faptul că ele nu se prezintă drept sugestii sau recomandări, ci legi psihice absolute cu tonalitate morală.


Adevărul este că, în realitate, nimic NU TREBUIE. Absolut nimic. Parcă nu sună tocmai natural, nu-i așa? În cabinet, mi se răspunde, de obicei, cu revoltă: „Cum adică nimic nu trebuie?” (care cred că se continuă, în gând, cu o replică „firească” în cabinetul unui psihoterapeut, de genul: „Ești nebună?„). „Normal că trebuie. Totul trebuie. Trebuie să mă duc la serviciu. Trebuie să am grijă de casă. Trebuie să plătesc facturi. Trebuie să gătesc. Trebuie să fiu drăguță cu șeful, să nu uit să îi iau medicamentele bunicii. Trebuie să mă asigur că le ofer copiilor cele mai bune posibilități și un viitor mai bun. Cum poți să spui că nimic nu trebuie?” Chiar și când vorbesc despre lucruri frumoase și „relaxante„, mulți dintre noi spun așa: „Trebuie să mă duc în concendiu. Trebuie să aleg destinația de vacanță. Trebuie să îmi fac bagajele. Trebuie să am grijă de mine. Trebuie să îmi scot soția în oraș. Trebuie să vorbesc mai mult cu fiul meu. Trebuie…

Totul devine urgent, presant, definitiv și implacabil. Atât timp cât un lucru trebuie făcut, a nu-l face aduce după sine o serie de neajunsuri — vinovăția de a nu fi realizat ceva ce trebuia sau de a nu fi făcut lucrul „corect„, „bine„, „cum se cuvine„, sentimentul de a fi greșit sau eșuat, dezamăgirea de a nu ne ridica la standardele sau așteptările celorlalți, anxietatea de a rămâne în necunoscut, „dacă nu am făcut ceea ce trebuia, ce rămâne de făcut?”, neîncrederea în propriile forțe și în capacitatea noastră de a ne descurca în situații imprevizibile și incerte, intensificarea vocii criticului interior care taie și spânzură tot ce nu se „încadrează„, rușinea de a nu fi suficient de bun,  ș.a.m.d.

Este interesant, nu-i așa, cum o regulă care trebuie să ne ajute să facem lucrurile cât mai bine și să fim cea mai bună versiunea a noastră (indiferent cât de ideală ar fi acea versiune), nu face altceva decât să pună presiune pe noi să nu ieșim din tiparele de gândire cu care ne-am obișnuit, fie pentru că reprezintă o autoritate absolută care știe ce e bine și ce e rău, fie pentru că nu am avut niciodată șansa să explorăm ce se află dincolo de trebuie?

Cum putem scăpa de dictatura lui trebuie?

1. Mai întâi și mai întâi este vorba despre conștiență și prezență. Este important să devenim conștienți de toți acei „trebuie” din viața noastră — când îl folosim? în ce context? cât de des? îl folosim când ne raportăm la ceea ce facem noi/ ceilalți/ ambele? cu ce așteptări? Procesul conștientizării nu este, întotdeauna, unul de tip „aha-schimbare„, ci mai degrabă unul de tip “auci-uh-aha-auci-ah-schimbare„. Pentru acest lucru avem nevoie de timp, răbdare, curiozitate și mai ales generozitate. În loc să hrănim criticul și judecătorul interior, care vânează cu mare zel, fiecare pas în afara tiparului, haideți să ne lărgim încet, încet, zona de explorare înlocuind în discursul nostru intern „De ce am făcut așa? ar fi trebuit să…?” sau „La naiba, nu trebuia să…” cu „Nu-i așa că e interesant că…?” Poate să vi se pară banal, însă pentru cineva obișnuit cu interogatoriul „Poliției Trebuie”, a ne privi trăirile, gândurile și acțiunile mai întâi cu curiozitate („Oare ce m-a făcut să acționez așa? Să îi spun acest lucru? Să aștept asta de la el(ea)?”) nu înseamnă a ne justifica sau a ne dezînvinovăți — ci a porni de la prezumția de nevinovăție. Este posibil să descoperim că, într-adevăr, am făcut o greșeală, ne-am pripit să luăm o decizie sau am aruncat cuvinte grele — se întâmplă. A greși nu este echivalentul lui a fi om rău. Cu toții greșim, dar a ne judeca și condamna pentru greșeli activează rușinea și vinovăția, nicidecum resursele noastre alternative și viabile pentru a ieși din situația respectivă, însă oare ce e mai important pentru noi — să găsim un vinovat de păstrat în închisoarea minții cu trebuie drept gardieni sau să explorăm motivele din spatele acțiunilor noastre, să ni le asumăm și să acționăm cu blândețe și grijă față de noi și de ceilalți?

2. Bine, bine. Renunțăm la trebuie, renunțăm… dar ce rămâne în loc? Nu mai face nimeni nimic? Nu mai este nimic important? Nu ne mai motivează nimic? Nimic mai fals :) . Nu renunțăm la ce este important, ci ALEGEM ce este important pentru noi și ne asumăm acel lucru, cu consecințele de rigoare. Cum? O dată conștientizați acei „trebuie” care ne guvernează viața, le putem chestiona autoritatea și putem explora și realitatea lui „poate fi și altfel„, urmând să alegem ce anume are sens pentru noi:

• „Cine spune asta?
• „Unde scrie că lucrurile trebuie să fie gândite/ simțite/ trăite/ făcute așa și nu altfel?
• „Dincolo de răspunsul nostru emoțional nedorit, ce se poate întâmpla rău dacă nu fac întotdeauna ce trebuie?
• „Cu ce mă ajută încercarea de face lucrurile după așteptările celorlalți? Sunt mai fericit(ă)? Mă ajută să cresc, să mă dezvolt? Să mă simt bine în pielea mea?
• „Dacă aleg să fac un lucru altfel, care sunt consecințele? Pot să mi le asum? Îmi doresc acest lucru? Sunt pregătit(ă)?
• „Cum m-ar putea influența schimbarea lui «trebuie» cu «prefer»?”

3. Haideți să fim generoși cu noi înșine și să întrerupem ciclul negativ al gândirii și discursul automat al criticului interior, înlocuindu-l cu un limbaj realist, conștient și blând. Da, este ideal să facem mereu lucrurile perfect, cât mai bine, fără cusur, impecabil și tot așa, însă uneori nu putem face acest lucru și asta este în regulă. Noi suntem în regulă, chiar și atunci când nu suntem mulțumiți de noi 100%. Cum ar fi dacă am reformula câteva dintre gândurile noastre despre ce este și ce nu este bine atât pentru noi, cât și pentru oamenii dragi din jurul nostru — este mult mai eficient să ne gândim la lucruri în termeni de posibilități, decât în termeni de condiționări. Astfel, discursul nostru ar putea suna așa:

• „Aș fi preferat…„, în loc de „Ar fi trebuit să…
• „Îmi doresc să…„, „Aș vrea să…„, „Mi-ar plăcea să…„, în loc de „Trebuie să…
• „Ar fi fost mai bine dacă…„, „Aș fi putut încerca și…„, „Ar fi fost de preferat…„, în loc de „Nu trebuia să…
• „Este ideal ca lucrurile să îmi iasă bine, dar nu este sfârșitul lumii dacă, uneori, nu reușesc„, în loc de „Trebuie, întotdeauna, să fiu și să fac lucrurile perfect”

După cum puteți observa, lucrurile nu devin dintr-o dată bune și extraordinare, însă atenția se axează pe posibilitate și nu pe învinovățire. Învinovățirea și critica, în ciuda credinței că ne poate motiva (este și ceva realitate aici, pe termen scurt), ne blochează și înjosește, în timp ce explorarea posibilităților ne face mai adaptabili, flexibili, deschiși și capabili de a face față imprevizibilului, mai degrabă decât a încerca să-l controlăm.

4. Printre cele mai importante resurse pe care le avem în fața dictaturii lui trebuie și a fricii de greșeală este Asumarea Responsabilității pentru propria viață, pentru propriile alegeri și pentru propria libertate și, în același timp, acceptarea alegerilor de viață ale celor din jur și implicit a limitelor, libertăților și responsabilității fiecăruia. Ideea că lucrurile trebuie să fie doar într-un fel și că dacă gândim, simțim și ne comportăm conform unui trebuie prestabilit („așa se cuvine„, „așa se face„, „așa e dintotdeauna„, „așa au făcut și părinții/ bunicii/ mentorii, etc.„), asta ne oferă certitudine și certitudinea ne oferă siguranță și protecție în fața pericolelor pentru eternitate, nu este decât o iluzie. Iluzia „siguranței nesigure” – o dată pășit în afara lui trebuie, pare că suntem aruncați într-o lume în care orice e posibil și, deci, periculos, amenințător, nepotrivit, etc. O lume în care devenim neputincioși și striviți de multitudinea de posibilități. Este adevărat că trebuie vine cu presiune, dar și cu un cadru — mai limitativ pentru unii decât pentru alții — însă, reconfortant, întrucât avem nevoie de cadru, structură, repere și granițe pentru a putea construi lucruri. Este, însă, responsabilitatea noastră să fim atenți și conștienți de lucrurile care au sens pentru noi:

• „Care sunt reperele și valorile mele?
• „Cum s-au construit ele? Le-am moștenit? Le-am dobândit? Le-am trăit? Experimentat? Însușit?
• „Ce lucruri sunt importante pentru mine? Sunt aceleași lucruri importante pentru familia mea? Partenera(ul) mea(u)? Copilul meu? Prietenii mei?  Etc.
• „Ce se întâmplă când lucrurile nu ies cum mă aștept? Dar când ceilalți nu fac lucrurile așa cum cred eu că trebuie făcute?

Și, în loc de încheiere, vă las o poezie:

Gâștele Sălbatice
de Mary Oliver (traducere personală)

Nu trebuie să fii bun.
Nu trebuie să mergi în genunchi
o sută de mile, prin deșert, pocăindu-te. 
Doar lasă-ți animalul delicat al corpului tău
să iubească ceea ce iubește.
Vorbește-mi despre disperare, despre disperarea ta, și eu îți voi vorbi despre disperarea mea.
Între timp, lumea merge mai departe. 
Între timp, soarele și cristalele clare ale ploii
se mișcă de-a lungul peisajelor,
deasupra preeriilor și a copacilor denși, 
deasupra munților și a râurilor. 
Între timp, gâștele săbatice, sus în înaltul cer albastru și curat,
se îndreaptă, din nou, către casă. 
Oricine ai fi, indiferent cât de singur, 
lumea se oferă pe sine imaginației tale,
te cheamă asemeni gâștelor sălbatice, aspru și emoționant
din nou și din nou, anunțându-ți locul
în familia lucrurilor.

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA