Skip to content

Preșcolaritatea (3-6 ani) este etapa de dezvoltare în care cele mai multe abilităţi care ţin de interacţiunea cu ceilalţi şi de înţelegerea şi controlul emoţiilor, încep să prindă rădăcini. Procesul de învăţare şi de exersare a modului adecvat de a comunica, de a împărţi, de a iniţia şi menţine prietenii, de a exprima emoţii și de a le manifesta comportamental într-un mod care să fie agreat social, este unul de lungă durată, ce se întinde până spre anii adolescenței, chiar în viaţa de adult. Însă, perioada anilor de grădiniţă este o etapă extrem importantă, deoarece, acum se formează aproximativ 80% din abilităţile social-emoționale pe care un om le foloseşte pentru tot restul vieţii.

Abilităţile sociale şi emoţionale prioritare dezvoltate în preșcolaritate:

  • Iniţiază jocul sau se alătură altor copii pentru a se juca.
  • Inventează jocuri sau pot urmări reguli simple ale jocului; preferă jocul de tip dramatic, prin care atrage atenţia, sau jocul de tip „mă prefac că sunt un…“ (animal, super erou, personaj, mama, tata, etc); îi place însă să câștige tot timpul.
  • Recunoaște şi exprimă propriile emoţii și devine mai conştient de emoţiile celorlalţi.
  • Comunică verbal (tot mai adecvat) nevoi, dorinţe.
  • Învaţă formularea (politicoasă) a unei cereri, poate solicita sau oferi ajutorul.
  • Gestionează mai bine emoţia de frică, anxietatea de a se separa de părinte, începe să tolereze să stea singur.
  • Învaţă cum să iniţieze şi să păstreze o relaţie de prietenie.
  • Învaţă să își aştepte rândul, îi creşte toleranţa la frustrare, poate amâna recompensa.
  • Învaţă să împartă jucării, obiecte.
  • Învaţă să respecte reguli de conduită socială.

Toate aceste abilităţi amintite mai sus, se învaţă şi se exersează în interacţiunile zilnice pe care copilul le are cu ceilalţi, copii sau adulţi. Pentru a putea asimila comportamente sociale potrivite, copiii au nevoie de un context de învăţare care să fie structurat, în care să se regăsească reguli cu sens, explicate şi repetate, de multă răbdare şi de înţelegere din parte adulţilor; un aspect foarte important de care trebuie să ținem cont este faptul că creierul copilului preșcolar este încă în plină dezvoltare neuronală, așadar acest proces al asimilării de noi abilități este unul care poate crea circuite neuronale utilizabile ulterior toată viața. De asemenea, să nu uităm și că reacţiile emoţionale şi comportamentale pe care copiii le văd la ceilalţi, în special la adulţi (părinţi, educatori) au rolul de a le forma şi de a le modela comportamentele.

Cel mai adesea, comportamentele preșcolarilor catalogate drept inadecvate se datorează lipsei învăţării unor abilități social-emoționale sau a unei insuficiente exersări a acestora. Pe de altă parte, atunci când analizăm un comportament al copilului trebuie să avem în vedere și temperamentul acestuia, precum și faptul că la vârste mici avem şi un nivel crescut al impulsivităţii, acea tendinţă de a acţiona fără a lua în calcul consecinţele. Să luăm drept exemplu o situaţie des întâlnită la această vârstă, aceea în care un copil smulge din mâna unui alt copil o jucărie. Comportamentul copilului care a smuls jucăria ne poate semnala următoarele: nu a învățat abilitatea de a formula o cerere („Îmi dai, te rog, jucăria şi mie?“), nu are exersată abilitatea de a-şi aştepta rândul sau nu își poate gestiona frustrarea a nu avea ceea ce își dorește.

Felul în care un adult alege să gestioneze și să ghideze comportamentul acestui copil îi va influenţa modul de a se comporta. Reacţia adultului este în strânsă legătură cu modul în care acesta interpretează şi evaluează situaţia respectivă. Dacă adultul are convingerea că acel copil care a smuls jucăria din mâna celuilalt este „rău, obraznic, needucat, copil problemă“, va simţi faţă de acesta furie, iritare, enervare, iar reacţia acestuia în raport cu copilul va fi una în care îl va pedepsi, va ridica tonul vocii, îl va certa sau îl va brusca. Dar, acest tip de reacţie din partea adultului este mai degrabă în acord cu emoţia adultului, cu felul în care s-a simţit acesta în momentul în care a văzut gestul copilului, și nu în acord cu obiectivul de a-l învăta pe copil un comportament potrivit în situația dată. Ceea ce asimilează copilul din acest tip de reacţie al adultului este să răspundă printr-un comportament agresiv atunci când este furios (să ridice tonul, să certe, să pedepsească). Analizând corect situația și păstrându-și calmul, adultul va avea astfel oportunitatea de a-l învăţa pe copil o anume abilitate (de exemplu cum să îşi aştepte rândul) sau de a-i reaminti care este regula când dorește ceva anume (să formuleze o cerere).

Să luăm alt exemplu, un comportament timorat, retras, fără implicare al unui copil pe care îl manifesta deseori în contextele sociale și care poate, de asemenea, avea mai multe semnificații: poate fi lipsa exersării abilităților de a interacționa cu ceilalţi, de a iniţia jocul, de a se alătura celorlalţi; poate fi şi o manifestare a tipului de temperament, care este unul inhibat, în care dimensiuni temperamentale precum deschiderea la nou sau adaptabilitatea la schimbare să fie la indici minimi. De asemenea, acest comportament poate fi și un rezultat al unor reacții negative pe care le-a primit copilul până în acel moment și care au determinat o percepție negativă despre sine, care îl face neîncrezător și nesigur în relaţiile cu ceilalţi.

℗PUBLICITATE



Am observat adesea adulți întrebându-i pe copii despre motivul pentru care se comportă în modul respectiv, adică nepotrivit, din perspectiva adultului, sau a normelor sociale. Întrebările cele mai frecvente pe care le-am auzit sunt: „De ce te porţi aşa?“ sau „De ce ai făcut asta?“. Este o întrebare ineficientă, deoarece îl încriminează pe copil, îi trezeşte emoţii de vinovăţie, îl determină să intre în defensivă sau să dea vina pe altcineva. O întrebare mai potrivită ar fi „Ce s-a întâmplat?“ deoarece îi oferă copilului şansa de a-şi exprima emoţiile.

Copiii au nevoie să înveţe de la adulţi cum să îşi manifeste emoţiile, deoarece modul în care adultul reacţionează la exprimările emoţionale ale copilului, cum ar fi plânsul, ţipatul, săritul, etc. determină o viitoare exprimare sau inhibare a acestor emoţii. Copiii, ca şi noi adulţii de altfel, resimţim emoţii, şi orice emoţie pe care o avem are un rol, o funcţie, semnalizează ceva – nu există emoţii bune sau rele. Însă există manifestări, exprimări comportamentale adecvate ale acestor emoţii şi unele care nu sunt tocmai potrivite; de exemplu, atunci când resimte emoţia de furie, un copil poate folosi cuvinte să exprime cum se simte, poate respira pentru a-şi linişti emoţia – şi acestea sunt comportamente adecvate, dar poate şi lovi, împinge, sparge sau țipa – acestea fiind considerate comportamente inadecvate.

Încă din anii de grădiniţă, copiii sunt expuşi la reguli, ca instrumente eficiente de învăţare a abilitaţilor sociale. Regula funcţionează precum o busolă în ceea ce priveşte comportamentul în contexte sociale. Este necesar ca părinţii, educatorii să îi călăuzească în permanenţă pe copii în recunoaşterea şi respectarea regulilor de comportament. Pentru ca regulile să fie mai uşor înţelese de către copii acestea trebuie să fie clar exprimate, în cuvinte puţine, şi repetate ori de câte ori este necesar până ce sunt interiorizate. Odată ce regula este integrată în limbajul propriu al copilului, are loc şi o autoreglare a comportamentului.

Cum îi putem ajuta pe copii să îşi dezvolte abilităţile social-emoționale:

  • Să le identificăm emoţiile şi să le validăm: „văd că eşti trist, furios…“. Astfel ei vor învăta să-și recunoască și să-și eticheteze propriile emoții, respectiv le pot observa la ceilalți.
  • Să îi ajutăm să îşi exprime emoţiile prin întrebarea „ce s-a întâmplat?“.
  • Să facem apel la reguli, deoarece regula este cea care ne ghidează comportamentul în situaţii sociale.
  • Aplicarea consecinţelor ca urmare a încălcării regulilor – de reţinut este că întotdeauna vom sancţiona comportamentul (a lovit, a aruncat) și nu emoţia copilului (furie, tristeţe, frustrare).
  • Identificarea şi negocierea împreună a unor soluţii de rezolvare a situaţiei problematice, cum putem face mai bine data viitoare, oferirea de alternative.

Este nevoie de mult exerciţiu din partea copilului şi de multă răbdare din partea părinţilor, educatorilor pentru a învăţa abilităţi precum: formularea politicoasă a unei cereri, amânarea unor dorinţe imediate, rezistența la nevoia imediată de a se juca, exprimarea adecvată a unei emoţii. Dar, odată bine construită temelia pentru abilităţile ce se dezvoltă în preşcolaritate, asigurăm o dezvoltare armonioasă și sănătoasă a copilului din punct de vedere emoțional și social.

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
23,65 lei
Continuă cumpărăturile
1