Despre loialitate și familie

Loialitatea este un element specific psihoterapiei contextuale. Într-o conceptualizare generală putem conchide că loialitatea reprezintă o relație aducătoare de avantaje. Dar, în pattern-ul terapeutic de gândire a lui Boszormenyi-Nagy Ivan loialitatea capătă o definiție specifică: loialitatea implică angajamentul copilului față de părinții care i-au dat viață. Din această perspectivă loialitatea este mai mult decât un sentiment de apartenență și înseamnă mai mult decât o relație aducătoare de avantaje. Astfel, în relația părinte-copil, loialitatea este un fapt existențial și își menține această funcție pe tot parcursul vieții.

Prin faptul nașterii, părintele se angajează pentru creșterea copilului și pentru îngrijirea față de nevoile de existență ale acestuia. Din perspectiva copilului însă, loialitatea înseamnă mai mult decât un schimb reciproc de iubire, asumându-și în același timp și moștenirea eticii relației (efectul resurselor psihologice și sociale care formează viața). Conținutul loialității reprezintă dorința de a corespunde tiparelor moștenite din familie, precum și nevoia de respectare a regulilor neverbalizate – fenomene care se manifestă atât în plan conștient cât și la nivel inconștient. Loialitatea poate căpăta o valență pozitivă dar nici valența negativă nu este o excepție. Acest fapt existențial și irefutabil, conform căruia suntem descendenții părinților noștri este numit și loialitate verticală.

Loialitatea invizibilă apare în situațiile în care o persoană nu cunoaște urmările loialității verticale și totuși funcționează conform acestora într-o formă implicită.

Loialitatea și individualizarea. Relația părinte-copil este asimetrică, copilul depinde mult mai mult de părinte decât invers. Atunci când relația părinte-copil nu se bazează pe o încredere și dreptate reciprocă, părinții se pot folosi de loialitatea copilului considerându-și propriile nevoi prioritare, legându-și de ei copiii și împiedicându-i să se autonomizeze. În astfel de situații vorbim de o loialitate exagerată din partea copilului, care-l împiedică să-și trăiască procesul de separare și diferențiere față de părinți și familia de origine.


Boszormenyi-Nagy Ivan definește ca loialitate orizontală angajamentul față de persoane de aceeași vârstă (semeni, precum parteneri de cuplu, prieteni).

Conflictul de loialitate reprezintă un fenomen psihologic care se manifestă într-o formă mai mare sau mai mică în viața fiecărui adult. În anumite situații suntem nevoiți să alegem între pattern-urile moștenite din familie și între alte direcții de angajament care apar în viața noastră. Acest fenomen este vizibil cel mai frecvent în acele cupluri în care unul sau ambii parteneri nu s-au separat de părinți și familia de origine. Conflictul de loialitate reprezintă miezul problemei în majoritatea cuplurilor în care părinții au o influență ridicată asupra partenerilor și în care loialitatea față de părinți este în exces. În ambele situații vorbim de o limitare în dezvoltarea și libertatea personală, ceea ce va face ca relația de cuplu să fie lipsită de respect reciproc și un pattern de colaborare centrat implicit și pe nevoile celuilalt.

Unul dintre obiectivele centrale ale terapiei de cuplu este rezolvarea conflictelor care apar la nivelul loialității verticale și orizontale, în scopul asigurării unei loialități manifestate în ambele sensuri. Considerăm că partenerii își periclitează relația de cuplu dacă sunt ostili față de familia de origine a partenerului sau dacă îi devalorizează părinții acestuia. Într-o familie cu mai multe generații este sănătos ca loialitatea să fie manifestată în ambele direcții. Datorită dezechilibrului manifestat la nivelul “registrului vieții”, urmașii devin vulnerabili.

Loialitatea despicată apare atunci când ambii părinți depun eforturi semnificative pentru a-și atrage copilul de propria parte și implicit a-l întoarce împotriva celuilalt părinte. În astfel de situații disfuncționale, copilul simte că doar atunci poate să-și manifeste loialitatea față de unul dintre părinți dacă se întoarce împotriva celuilalt, și doar atunci are dreptul să-și iubească un părinte dacă-l urăște pe celălalt. Astfel de situații sunt distrugătoare pentru structura unui copil, care își pierde încrederea atât în părinți cât și în propria persoană. Datorită suferinței resimțite de copil, sunt frecvente tulburările comportamentale, bolile psihosomatice sau recăderile în dezvoltare.


Copilul parentificat este un alt rezultat al “corupției” care poate să apară în relația părinte-copil. În astfel de situații copilul este delegat să se comporte ca un părinte. Boszormenyi-Nagy Ivan consideră că acest fenomen este unul nociv pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului.

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA