A fost odată ca niciodată… Un castel cu două prințese… Wait, nu erau prințese, nici casa lor un castel, iar asta sigur nu este o poveste despre atitudini regale… Erau două surori născute la 3 ani distanță una de cealaltă. Într-o familie care a moștenit din generație în generație modelul punitiv de a disciplina un copil, care știa să-l motiveze prin comparație cu fratele său mai capabil, mai cuminte și cu note mai mari, care responsabiliza un copil de 5 ani față de fratele său de 2 ani și-l pedepsea când nu se ridica la înălțimea (prea mare pentru el) a sarcinii. Iar conflictele între frați erau soluționate prin pedeapsă, rușinare și/sau îndepărtarea obiectului conflictului. Și fetele au ajuns mari și foarte bune prietene… Ultima propoziție este de fapt încheierea unui basm. Fetele au ajuns mari și nu au fost niciodată bune prietene, iar acum se ceartă pe bunica pe care trebuie să o împartă la 4 nepoți…
E ușor să țipi la copil când te exasperează, e al naibii de greu să respiri, să iei o pauză și să judeci situația
Părinții noștri au fost victime nevinovate ale convingerilor pe care le-au moștenit, ei n-au avut acces la informație și nici modele de bună practică în jur. Dar noi trăim alte vremuri… Noi avem acces la o cantitate uriașă de informații, la studii și teorii diverse, la modele de comportament, și mai presus de toate, putem vedea rezultatele fără tăgadă ale modului în care am fost crescuți. Și dacă suntem suficient de curajoși să facem un pas în afara cutiuței de hamsteri pe a cărei rotiță mergem în mod automat și dacă ne asumăm în mod onest plusurile și minusurile, avem și puterea de a schimba tiparul. E ușor să țipi la copil când te exasperează, e al naibii de greu să respiri, să iei o pauză și să judeci situația pentru a-i oferi înțelegere, empatie și o soluție pentru ca el să-și poată gestiona frustrările. E al naibii de greu când toată lumea îți spunea când erai mic să îți înghiți lacrimile, că ești urât când plângi, să asculți plânsul copilului tău, să-l lași să se descarce și să fii acolo pentru el.
Când am devenit mamă, am alergat de la o carte de parenting la alta, încercând să aflu de ce nu sunt mulțumită de interacțiunea dintre mine și fiica mea. Am găsit informații prețioase, multe care nu ni s-au potrivit, deoarece am apelat la clasicele cărți scrise acum zeci de ani. Când a venit și al doilea copil, băiețelul nostru, postura noastră s-a schimbat din părinți în mediatori de conflicte. Și atunci am pășit mai cu hotărâre pe drumul dezvoltării personale, descoperind între timp și psihologii contemporani, abordările și studiile recente.
De curând am descoperit-o pe Dr. Laura Markham și cartea sa despre frați “Părinți liniștiți, frați fericiți”, una dintre puținele cărți care tratează subiectul conflictelor dintre frați. Și dacă mai demult un speaker mi-a spus la o conferință că e o chestiune de personalitate, iar copiii mei nu trebuie neapărat să devină prieteni, cartea asta mi-a redat speranța că, dacă eu depun suficient efort în educația lor, ei vor fi prieteni pe viață. Micul meu regret legat de faptul că am descoperit-o destul de târziu, când băiatul meu trecuse de 3 ani (deoarece cartea are un capitol întreg despre pregătirile pentru un nou membru în familie), se mai îndulcește cu certitudinea că, deși e un pic mai greu să schimbi niște comportamente deja înrădăcinate, nu este imposibil. Iar soluțiile concrete la situații concrete sunt abundente în carte, e ca și cum autoarea a strâns toate întrebările la care căutam peste tot răspuns și le-a pus acolo cu ipoteză, mod de demonstrație și concluzie.
℗PUBLICITATE
Citind-o, am aflat în primul rând că o familie trebuie să aibă un set de reguli generale, negociate și pe care le cunosc și acceptă toți membrii, multe conflicte se rezolvă din fașă datorită lor. Reguli legate de armonie, de respect, de rândul la jucării, de ziua cui este să ajungă primul acasă sau să apese butonul de la lift (până să negociem cine în ce zi ajunge primul acasă, în fiecare zi era întrecere și tragedie la ușă, pentru noi a fost o salvare, acum se gândesc doar ce zi a săptămânii e și anunță senin cine ajunge primul. Bonus, duminică e ziua frățiorilor, în care ajung deodată, ținându-se de mână – e ziua mea preferată).
Copiii percep foarte rapid gradul părintelui de activare, tonul, privirea și gesturile sale.
Am mai descoperit și că atitudinea părintelui când abordează un conflict între frați le arată acestora dacă se confruntă cu o problemă majoră și trebuie să își activeze instinctele de luptă, fugă sau îngheț sau este doar o problemă minoră pe care o pot depăși ușor. Copiii percep foarte rapid gradul părintelui de activare, tonul, privirea și gesturile sale. De aceea e bine sa respirăm cât mai adânc și să descriem pe un ton cât mai degajat ce observăm, de exemplu că este o ceartă acolo și un copil este supărat. Apoi să îi mângâiem și să îi liniștim, să îi punem să descrie fiecare filmul acțiunii, pentru a avea amândoi cuvântul, dar și pentru a asculta povestea fratelui, lucru care le dezvoltă empatia – a vedea lucrurile din perspectiva celuilalt. Apoi se caută soluții, se notează toate și se discută pe rând. O soluție la care se ajunge prin consens va avea șanse mari să fie implementată, spre deosebire de o soluție impusă de părinți. Chiar dacă această abordare presupune multă muncă la început, în timp ei vor învăța să își rezolve în acest mod multe conflicte. După câteva luni de exercițiu cu ei, am început să îi aud negociind soluții fără ca măcar să îmi mai solicite prezența. Nu se întâmplă de fiecare dată, dar destul de des cât să îmi dea speranță pentru un viitor fără certuri.
Ideea principală care răzbate din toată cartea este să le arăți copiilor tăi că, indiferent de faptul că ei sunt doi, nu se bat pe resurse limitate de iubire și că nu trebuie să împarți inima ta în două jumătăți perfect egale, ci fiecare poate lua atât cât își dorește, pentru că e destul pentru toată lumea. Și asta se aplică pentru toate celelalte resurse (mâncare, jucării, atenție, haine etc.). Să îi asculți și să îi înveți să asculte, să le oferi timp fiecăruia separat, să îi ajuți să își gestioneze frustrările, să îi asiguri că îi iubești necondiționat și că niciunul nu este „the bad guy“, toate ajută.
În concluzie, cu un efort conștient din partea noastră, basmul nostru chiar va avea un final fericit.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
