Despre emoții, mindfulness și viața de părinte. Interviu cu Andreea Esca.

Nu mai are nevoie de niciun fel de prezentare — dacă spunem știri, zâmbet inconfundabil și entuziasm toată lumea poate ghici că este vorba despre Andreea Esca, cea care ne-a făcut marea bucurie de a răspunde celor câteva întrebări pe care paginadepsihologie.ro, prin Cristina, i le-a adresat. Despre emoții, mindfulness și viața de părinte de adolescent cu una dintre cele mai senine și autentice prezențe din media românească.

Una dintre trăsăturile psihologiei contemporane este focusul pe emoții, iar în consilierea părinților noi îi încurajăm pe aceștia să sprijine copiii în manifestarea întregii palete emoționale, chiar dacă majoritatea sunt emoții de disconfort cum ar fi furia, tristețea sau frica. Pe lângă zâmbetul tău inconfundabil, cred că una dintre trăsăturile care te-au consacrat ca profesionist și mai ales ca „om de știri” este autenticitatea. Spuneai într-un interviu, oferit chiar soțului tău: „nu mi-e frică să îmi arăt emoțiile” referindu-te la faptul că nu ți-e rușine să plângi în public. Este autenticitatea ceva ce s-a moștenit sau s-a educat în familie în copilăria ta? Au fost și momente în care ai simțit că acest fel de a fi acționează în detrimentul tău – profesional sau personal?

Nu m-a învățat nimeni să zâmbesc sau să plâng într-un fel anume sau într-un moment anume. Pur și simplu așa sunt și nu mă chinui să par altfel. Desigur, sunt momente în care mă abțin, nu plâng de fiecare dată când mi-ar veni să plâng, sau nu râd cu gura până la urechi deși uneori așa îmi vine, în timpul unui jurnal, de exemplu, dar se mai întâmplă ca emoția să fie atât de mare, încât să nu o mai pot controla. Așadar, cred că dacă vorbim strict de profesia mea, este mereu o combinație între autocontrol și eliberare. Iar atunci când mă controlez, nu este pentru că mă gândesc la efectul expunerii emoțiilor, dacă asta îmi va face bine sau rău, ci doar la faptul că nu e profesionist să distrag atenția de la mesajul pe care trebuie să-l transmit, prin exprimarea propriilor emoții.

Plâng la filme de când mă uitam la desene animate, iar odată cu vârsta plâng ușor la dramele bătrânilor și ale copiilor, dar și râd foarte mult, din orice prostie. La partea cu râsul semăn cu mama și cu bunica mea, care și când e nenorocirea mai mare găsesc ceva amuzant în situația respectivă. Mama râde și la înmormântări dacă i se pare că părintele cântă fals sau nu știu cine e îmbrăcat aiurea. Râde și de ea foarte des… deci… ce să mai zic? :)


Tot într-un interviu te-am auzit spunând că tu te gândești la ziua de azi și mai puțin la viitor. Este o prescripție pe care, ca psihoterapeuți, o facem frecvent pacienților noștri și care are la bază în principal ideea de mindfulness – atenția conștientă orientată către clipa actuală, singura capabilă de a ne oferi satisfacție completă. Este acesta pentru tine un mod de a trăi din totdeauna sau este ceva ce ai deprins, ca o adaptare, pe parcursul vieții? Au fost sau mai sunt momente în care te îngrijorezi pentru viitor, mai ales că ești pusă frecvent în situația de a nu putea evita realitatea cotidiană, care abundă frecvent de dramă și care ne predispune la a fi mai anxioși?

Asta cu trăitul în prezent, cu siguranță am învățat-o de la mama. Ea îmi spune și acum dacă îi zic că n-am chef să fac ceva: “Du-te, fă, că nu te mai întâlnești cu ziua de azi, nu te mai întâlnești cu anii pe care îi ai acum!”. Când tata îi zicea să punem bani deoparte ea zicea “Lasă să-i cheltuim că vine mâine cutremurul și ne prinde cu banii în casă nefolosiți”. Când venea vorba despre femei ea spunea: “Ține minte de la mine, viața femeii e scurtă, traiește-o!” Nu știu daca e bine sau nu, dar cred că acest fel de a trăi m-a ferit și de dezamagiri; dacă n-ai un plan, n-are ce să nu-ți iasă. :) Iar toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat, au venit ca o surpriză plăcută. Cu timpul doar am devenim mai „fatalistă„, cred că tot ca o modalitate de protecție. :) Adică nu mă mai îngrijorez ca altădată, cred că și lucrurile mai puțin fericite se întâmplă tot spre binele nostru, pentru că trebuia să o luăm pe altă cale. Uite „catastrofa” eșecului meu la admiterea la ASE m-a făcut să devin jurnalistul de azi, profesie de care sunt îndrăgostită și pe care nu m-aș fi gândit să o aleg în alte condiții. :)

Apropo de panici: cum este să fii „mamă de adolescenți”? Nu doar unul, ci doi: Alexia și Aris. S-a schimbat modul în care tu și soțul tău vă raportați la copiii voștri pe măsură ce ei au crescut? Cu ocazia zilei tale de naștere de anul trecut Alexia spunea: „Poți să ai încredere în mama”. Este o caracterizare pe care mulți părinți de adolescent și-ar dori să o audă din partea copiilor lor. Cum ai reușit?

Nici aici nu m-am purtat altfel decât m-aș fi comportat cu orice alt om… Am vorbit cu copiii cum aș fi vorbit cu prietenii mei, foarte cinstit și foarte liber. Am trăit și am făcut cu ei, ce aș fi trăit cu oricine. M-am certat și m-am împăcat cu ei. Am pus reguli și am dat „libertăți” cum m-a dus capul… N-am citit cărți despre parenting, dar am mai ascultat și eu ce trăiau alte mame și mi-am urmat mult instinctul. Nu știu cum trebuie să fii ca să te numești o mamă bună, dar în orice caz este cel mai greu job din lume… cel puțin așa cred eu. O discuție serioasă cu un adolescent îți consumă energia pe o lună. :) Dar și satisfacția găsirii unei soluții, te reîncarcă pe termen lung. Bine, fie vorba între noi, aș prefera vreo sută de jurnale de știri…


În multe familii se ivesc conflicte între părinți în privința educației copiilor – de obicei unul dintre părinți are tendința să fie mai autoritar, iar celălat hiperprotector. Tu și Alexandre cădeți întotdeauna de acord sau sunt și momente în care aveți atitudini diferite?

Nu avem întotdeuna aceleași păreri, dar nici nu am avut discuții serioase în contradictoriu în prezența copiilor. Ne sfătuim cumva înainte ce mesaj să transmitem, ca să nu părem haotici în fața lor. Ne mai și contrazicem, dar nu foarte frecvent.

Pe pagina de Facebook „A List Magazine„, în fiecare seară de miercuri îi putem vedea «live» pe Bogdan Nicolai și Gáspár György, care întorc relațiile de cuplu pe toate părțile și ne reamintesc că #LOVEisFUN. Unul dintre cele mai populare interese al celor care îi urmăresc este cum să păstreze focul pasiunii aprins în relațiile de lungă durată. Care este secretul vostru, al tău și al lui Alexandre, pentru armonia în cuplu?

Păi de aceea se cheamă „secret”!!! :)

Distribuie acum

Cristina Petrescu-Ghenea

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Mai multe articole de Cristina Petrescu-Ghenea

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA