Despre „aici și acum” cu Gáspár György

Roxana Nicolau: Spune-mi despre tine: cine ești, cu ce te ocupi, unde locuiești și în ce proiecte ești momentan implicat?

Gáspár György: Sunt un om cu o aplecare mare spre relațiile interumane, din fire sunt destul de retras și liniștit, însă extrem de curios și implicat dacă găsesc ceva ce să mă motiveze. De aproximativ noua ani am onoarea și șansa de a lucra cu oamenii, și mai ales cu „acel ceva” care se formează între ei – cu acele legături mai mult sau mai puțin vizibile, despre care știm că pentru cei mai mulți dintre noi înseamnă „totul”, adică sunt un vindecător de relații.

Locuiesc în București, merg adesea la Satu Mare, Cluj-Napoca și Budapesta, orașe în care trăiesc o mare parte din oamenii pe care-i iubesc și care reprezinta familia mea. Majoritatea proiectelor mele sunt focusate pe valoarea mea profesională, care precum un compas, îmi ghidează direcția – reducerea suferinței umane și cultivarea relațiilor sănătoase între oameni. Astfel sunt implicat în activități de terapie relațională (conectarea la Sine și la celălalt), în campanii de psihoeducație, programe de formare și pregătire a viitorilor terapeuți și îmi place să creez legături între România și alte state din lumea care are ceva de spus în domeniul „sănătății interpersonale”.

RN: Dacă ai avea la dispoziție doar câteva cuvinte ca să descrii mindfulness-ul, ce ai spune?


GG: Este esența cultivării relațiilor de iubire.

RN: Mă fascinează când aud cum alți oameni se dedică practicii meditației și mindfulness-ului. Tu cum te-ai apucat de ele?

GG: În 2011 am avut șansa de a-l întâlni pe renumitul Jon Kabat-Zinn la un congress de terapii cognitiv-comportamentale în Istanbul, recunosc că până atunci nu știam prea multe despre mindfulness și judecata critică mă oprea în a-mi exersa curiozitatea în acea direcție. Pentru cognitivistul din mine subiectul părea mult prea „light”, nu-i înțelegeam implicațiile clinice. Însă la acele întruniri am auzit foarte des cât de importantă este „conștientizarea momentului prezent” – asta spuneau Kabat-Zinn, Leahy, Dattilio, Borkovec, Hayes, Gilbert, nume sonore pentru orice cunoscător de literatura modernă din al treilea val de terapii cognitive și comportamentale. Având aceste modele, în care aveam mare încredere, curiozitatea mea a căpătat permisiunea de a cerceta subiectul. Îmi amintesc că multe dintre cărțile pe care le-am cumpărat atunci erau centrate pe acceptare, angajament, compasiune și conectarea la „acum și aici”. După câteva discuții cu Domnica Petrovai, care era și ea prezentă la congres, curajul a crescut și mai mult, simțeam cum iese la suprafață încetul cu încetul atracția mea față de tradiția budistă. Iar tot ceea ce a urmat după a avut un parcurs firesc și natural, o atenție mai mare la tot ceea ce fac, o frustrare perpetuă pentru că mintea nu-mi dădea pace când voiam să meditez, ridicări repetate din meditație și accese de furie, până când am acceptat toate aceste stări și am ajuns să întâlnesc o parte din mine care-mi era străină și care reflecta ceva despre care știam că există, dar aveam nevoie și de o oarecare certitudine – omul de știință din mine avea nevoie și de o astfel de confirmare pentru a mă lăsa purtat de starea de prezență conștientă cât mai departe.


RN: De ce au devenit meditația/mindfulness-ul important(ă) pentru tine? În ce fel ți-a schimbat experiența asta viața?

GG: Mindfulness-ul a fost mereu, acolo, undeva în universul meu interior, doar că mintea mea nu deținea această informație, acum pot înțelege de ce. Mi-a îmbunătățit viața atât în plan profesional cât și în plan personal, ca om am descoperit cât de vulnerabil sunt și cât de mult mă „flagelam” pentru că nu era perfect, iar ca terapeut am învățat să rămân prezent alături de celălat: să fiu curios, deschis și receptiv – pentru a-l înțelege cât mai bine.

Roxana, sunt convins că știi și tu acel moment în care ești după mai multe ședințe de terapie și mintea începe să se întrebe „ce fac cei de acasă?”, „cum va fi piesa de teatru de la ora 7?” și te lași furat de viața personală, ceea ce clientul simte și observă imediat. Până să îmi cultiv starea de mindfulness îmi era greu să mă reconectez la client, deoarece imediat după ce observam călătoriile minții mele urma critica aferentă „omul îți plătește ca tu să fii cu gândurile în altă parte?!”, „ce terapeutu’ lu’ pește mai ești și tu” – îți imaginezi cum creștea conflictul în mine și terapia clientului era deja compromisă. Apoi a venit acceptarea gândurilor și a limitelor mele, și intenția de a reveni din nou și din nou la prezent, fără critică, fără agresivitate, fără sabotare – mai am momente în care mintea îmi fuge de la terapie, dar ca un păstor blând îmi readuc „oaia rătăcită” (atenția) la ceea ce contează cu adevărat „momentul prezent”.

RN: Practica aceasta ți-a sporit capacitatea de a simți compasiune? Cum s-a întâmplat lucrul acesta? Ce ai observat?

GG: Practica stării de prezență conștientă îți sporește capacitatea de a simți mai intens toată gama de emoții, atât pe cele cu valență pozitivă, cât și pe cele de care suntem tentați să fugim. Din fericire toate emoțiile ne comunică ceva și important este cum le decodificăm mesajul, adesea avem impresia că emoția de frică de exemplu (cea mai cunoscută emoție pentru mine) îmi oglindește cu exactitate un pericol exterior, dar mindfulness-ul m-a ajutat să înțeleg că e vorba despre ceva din interior, înțelegând lucrurile astfel am reușit să renunț, uneori, la comportamentele de apărare, la evitare și retragere. Tot această atitudine m-a susținut și în a-mi exersa compasiunea față de cei care suferă și care erau gata să mă atace ca formă de auto-apărare a lor. Desigur nu am devenit imun la agresivitate, am reușit doar să ies de pe pilotul automat și să am răspunsuri mai bine gândite și ne-automate. Nu-mi iese de fiecare dată, însă mă străduiesc să-mi cultiv această capacitate.

RN: Ar fi corectă afirmația că mindfulness-ul înseamnă la fel de mult compasiune pentru alții cât înseamnă compasiune pentru sine?

GG: Zâmbesc citind această întrebare, deoarece compasiunea față de ceilalți și auto-compasiunea sunt provocări mari pentru omul secolului al XXI-lea – adesea fugim de compasiune „mâncând pământul”, fie pentru că ne este teamă că vom pierde controlul, fie pentru că suntem mult prea răniți sufletește.

Cred că starea de mindfulness este ceva extrem de personal, ceva ce greu suportă comparație interumană, de aceea și partea de compasiune devine un proces subiectiv. Important este să ne raportăm din nou și din nou la propria persoană, pentru a observa schimbările în ceea ce privește compasiunea.

Pe de altă parte, cercetările din domeniul psihologiei budiste, ne arată că ceea ce practicăm devine mai puternic, rezultate confirmate și de neuroștiința. Cu alte cuvinte dacă avem ca intenție cultivarea stării de prezență conștientă, creierul nostru se va dezvolta mai mult în acest sens, dacă rămânem la vechile tipare și le repetăm, acestea vor ghida existența noastră.

RN: Unul din lucrurile despre care mindfulness-ul ne învață este diferența dintre durere și suferință. Care e punctul tău de vedere în privința asta?

GG: Ceea ce am observat este că viața are propriul ei ritm, în care diferite experiențe și situații ne activează emoțional mai mult sau mai puțin, este ca și atunci când sunt în Marea Neagră și valurile acesteia vin și trec. Dacă mă opun valului, de exemplu durerii, situația mea se va complica extrem de mult, durerea transformându-se în suferință. Însă dacă învăț să accept valul încercând să-i fac față, ca și cum ar fi o provocare, atunci durerea scade, iar la următorul val deja voi știi că nu este obligatoriu să mă doboare. Am citit într-o carte despre formula suferinței umane: durere * rezistență = suferință / durere * acceptare = vindecare

RN: Dă-mi un exemplu de practică pe care o putem folosi pentru mindfulness în viața de zi cu zi.

GG: Timp de cinci minute să ne uitam la persoana dragă, copil sau partener ca și cum i-am vedea pentru prima dată, să le observăm gesturile, trăirile, intențiile și să ne cultivăm respectul pentru ceea ce-i face diferiți de noi. Mai apoi să păstrăm această stare a respectului pentru câteva secunde, ca și atunci când ai luat o gură din nectar și vrei să-l savurezi cât mai mult înainte de a-l înghiți, și în final să ne exprimăm recunoștința pentru momentul prezent, fără a ne gândi la calitatea trecătoare a acestuia.

Distribuie

Roxana Nicolau

Roxana Nicolau – psiholog clinician, psihoterapeut specializat în terapia schemelor, model terapeutic dezvoltat de Jeffrey Young și deținătoare a site-ului lapsihoterapie.ro.

Mai multe articole de Roxana Nicolau

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA