De vorbă cu mine, cu tine, cu viața

Amintirile unui copil invizibil

Scriu aceste rânduri acum pentru că încep să înțeleg ce se întamplă cu mine, de ce sunt un om imperfect și de ce caut perfecțiunea — și nu numai.

„De ce acum?”, veți întreba. Fac terapie de ceva vreme, nu pentru că așa am vrut, ci pentru că așa s-a întâmplat. Am ajuns în cabinetul psihologului pentru copilul meu și încet, încet am conștientizat că, dacă vreau ca el să fie bine, și eu am nevoie de ajutor.

Povestea mea începe în 1961 într-o familie cu patru serii de bunici pentru doi părinți, care la început s-au iubit (sau, cel puțin, asa cred). Tatăl — ofițer de intendență, provenea dintr-un cătun aruncat printre dealuri, în nordul județului Olt, și era singurul copil al bunicii mele, Gherghina. Bunica, o icoană de care mi-e foarte dor și acum, la 24 de ani după ce a plecat printre îngeri, mai avea două surori. Pe bunicul nu mi-l amintesc, a murit când aveam 2 ani, l-am văzut doar în câteva poze îngălbenite de vreme și cred că știa că are o nepoată. Căsuța lor de la țară stă și acum într-o rână, e a mea prin moștenire și nu știu dacă s-o păstrez, nu o pot întreține și nici nu ajung des acolo.

Parinții mei lucrau în cadrul armatei și erau stabiliți într-un orășel de provincie, de-al cărui parfum îmi amintesc cu nostalgie. Am venit pe lume într-o zi de început de mai și, pentru că m-am născut prematur, nu mi s-au dat prea multe șanse. Am stat într-o cutie de pantofi, în singurul incubator din micuța maternitate a orașului. După o săptămână, medicii au hotărât că am câștigat prima luptă din viața mea, și așa tata m-a înscris în Registrul de Evidență a Populației.


Am fost un copil bolnăvicios, crescut mai mult de bunicii care locuiau în București.

Să lămuresc care-i treaba cu acele rânduri de bunici. Așa cum am mai spus, bunica Gherghina, mama tatălui meu, avea două surori, Mamaie Florica (cea mare) și Mama Ioana (cea mică). Aveam și doi bunici: Tataie Niță, soțul Floarei, și Tata Dumitru, soțul Ioanei. Cât despre bunicii materni, ei erau doar doi: Tataie Victor și Mamaie Marița.

Tata, după primii ani petrecuți la țară, a fost luat de cele două surori ale bunicii și adus la București, ca să învețe carte. Mama, în schimb, a avut încă doi frați, Unchiul Iancu și Unchiul Gigel. Între cei trei frați a fost o diferență de 7 ani. Între toți copiii lor sunt câte șapte ani diferență, iar între mine și sora mea (căci am o soră mai mică) sunt tot șapte ani diferență.

Deci am fost crescută de diverși bunici, fiecare cu personalitatea lui. Tata le-a spus că, fiind eu un copil bolnăvicios, trebuie să aibă mare grijă de mine, altfel nu răspunde de faptele lui. Am înțeles într-un târziu din povestirile bunicilor că am mai avut un frate, care a murit la câteva luni după naștere. De altfel, tot ce știu despre familia mea știu de la bunici sau unchi, părinții nu mi-au prea povestit amănunte — cred că nu știau cum să o facă. Cu tatăl meu doar acum, în ultimii ani, am purtat niște discuții mai mature, dar tot cu reticență din partea mea.


Mamaie Floarea și Tataia Niță erau în vârstă de 70 de ani. Tataie Niță m-a învățat să citesc, încă de la 4 ani. Locuiam în vremea aceea într-un cartier marginaș al Bucureștiului, într-o casă cu o curte mică.

Tataie Niță a fost un bunic care a știut cum să-și arate dragostea. Pe Mamaie Floarea nu mi-o amintesc prea bine, fiindcă a murit când aveam 7 ani. Era o persoană severă și înaltă, cu părul sur strâns în coc. A ei a fost prima înmormântare la care am participat.

Mama Ioana și Tata Dumitru nu au avut copii. Încă mai lucrau în acea perioadă, erau sobari, și locuiau în aceeași curte, doar că într-un corp de casă separat. Seara, când venea de la serviciu, Mama Ioana îmi aducea câte ceva dulce. Avea în jur de 50 de ani și era cea mai tânără dintre bunici. Îmi plăcea să merg cu ea și cu Tata Dumitru în oraș sau la rude, la Ploiești.

Tataie Niță mă răsfăța, mergeam o dată pe săptămână în Parcul Cișmigiu, cu tramvaiul, apoi ne plimbam prin parc, iar la întoarcere ne opream la Cofetăria Cișmigiu și mâncam prăjituri. Cand a murit el, eu aveam 12 ani. Îi sunt tare recunoscătoare pentru timpul petrecut cu mine.

Pe părinți îi vedeam săptămânal în weekend și, de câteva ori pe an, mergeam la ei și stăteam câte 2-3 săptămâni. Concediile le petreceam doar cu părinții, la mare.

Bunicii nu m-au lăsat să țin în mână niciun animal, toate erau periculoase, așa că îmi este frică de vietăți, de înălțime, de apă, de întuneric, de cutremur, de ceartă, de bătaie, de pedeapsă, de injecții — și aș mai putea enumera.

Pe părinții mei îi credeam fericiți. Tata arăta minunat în uniformă, mai cu seamă în cea de gală cu eghileți aurii, iar mama parcă era Ileana Cosânzeana din poveste, zveltă, cu părul castaniu ușor ondulat și îmbrăcată elegant. În acea vreme nu mă prea certa, mai degrabă mă alinta și mergea cu mine la cumpărături.

De bunicii materni nu mă prea leagă amintiri sau sentimente profunde. Tataie Victor era sub papucul bunicii și își petrecea timpul în atelierul său de tâmplărie. Mamaia era bună gospodină, făcea cozonaci buni, dar nu se prea ocupa de mine.

Mai târziu am înțeles că fericirea părinților nu era ceea ce credeam eu și, în acei ani, cred că au fost discuții, unele mai aprige, căci de două ori a venit bunica maternă și m-a luat la ea ca să-i spun ce se discuta în casa bunicilor pe seama mamei, criticându-i apoi pe ceilalți bunici, că din vina lor mama și tata nu se mai înțeleg. Nu-mi amintesc ce-am spus, dar la întoarcere Mama Ioana mi-a spus că nu e frumos să duci vorba.

În acea perioadă am învățat să merg pe tricicletă — și cam atât. Cel mai mult îmi plăcea când, împreună cu Tataie Niță, mergeam la țară, la Mamaie Gherghina. Ea a fost cel mai bun om din viața mea, căci m-a iubit necondiționat.

Undeva, pe la vârsta de 3 ani, când eram la Eforie Nord, tata a vrut să mă învețe să înot. M-a luat în brațe și mi-a explicat mișcările. I-am spus că îmi este frică, dar el tot mi-a dat drumul. Evident, m-am scufundat. M-am trezit scoasă de păr din apă. M-am speriat atât de tare, încât am ieșit la mal și am luat-o la fugă pe plajă, spre cearceaf. Mama a vrut să vină cu mine, dar tata a oprit-o și i-a spus să mă lase să mă descurc. După un timp, au apărut și ei lângă mine. Eu încă plângeam cu sughițuri, toată lumea din jur se uita ca la urs. Am fost certată și am luat o palmă la fund, ca să tac. De atunci, nu am reușit să îmi înving teama de apă.

În timp, am devenit ipohondră. Orice boală, orice mic accident, orice julitură erau responsabile de moarte, iar eu evident nu voiam să mor. Am dezvoltat o teamă de boli. Ca urmare, în prezent, dacă am vreo problemă de sănătate, îmi fac toate investigațiile posibile și imposibile, cer o mie de sfaturi și mă gândesc la ce este mai rău.

În anul în care am împlinit 7 ani, am fost înscrisă în clasa I — nu fusesem niciodată la gradiniță. Părinții mei m-au înscris la școala din orașelul lor de provincie, acolo unde în acea vreme lucrau. La începutul anului școlar, mama era însărcinată cu sora mea, care avea să se nască peste o săptămână. La întoarcere, în fața porții, mama m-a întrebat cum a fost la școală, iar eu, extrem de fericită, i-am spus că bine, am primit manuale — și am deschis ghiozdanul ca să i le arăt. Stupoare, ghiozdanul era gooool!… În acel moment, mama mi-a tras o palmă pe care nu o voi uita niciodată și mi-a spus să plec să-mi caut cărțile, căci dacă nu le găsesc voi fi repetenta clasei.

Am plecat fugind cu lacrimi în ochi și, când am ajuns în clasă, femeia de serviciu tocmai terminase curățenia. I-am spus pățania. Inițial, n-a vrut să mi le dea, dar văzându-mă atât de speriată și plânsă s-a înmuiat și mi-a returnat cărțile uitate de mine în pupitru.

Mă văd și acum cu cărțile în brațe și cu un zâmbet larg pe fața udă de lacrimi, cum am ajuns acasă și, victorioasă, i le-am arătat mamei. Atât pot spune: de atunci, în toată viața mea, nu am mai uitat nimic. Mă întorc de nenumărate ori de la ușă, ca să verific apa, lumina, dacă am scos fierul de călcat din priză… și alte asemenea.

Tot din primele zile de școală, am o altă amintire neplăcută pe care o port în suflet. Colegii mei se cunoșteau între ei, dar eu eram o intrusă. De atunci, m-am pus pe învățat, așa că în clasa I și a II-a am luat premiul I cu coroniță.

Pe 23 septembrie s-a născut sora mea, eveniment trăit de mine live. S-a întâmplat într-o seară (noapte, de fapt). Noi locuiam pe vremea aceea într-o cameră închiriată dintr-o vilă în care locuiau și proprietarii, niște oameni deosebiți, dar în vârstă. În noaptea aceea, eram doar eu cu mama acasă. Tata, ofițer fiind, era pe undeva prin Munții Buzăului, cantonat din cauza evenimentelor petrecute în acel an în Cehoslovacia.

Am auzit țipetele mamei, dar eram așa de speriată încat m-am ascuns sub pătură. La un moment dat, am auzit un plânset diferit, de bebeluș, am scos capul de sub pătură și am văzut-o pe sora mea. După ce-a venit pe lume, m-am simțit dată la o parte (acum nu mai vad lucrurile așa, dar mulți ani au trecut de-atunci).

Din clasa a III-a, m-am transferat în București, odată cu părinții mei. Altă școală, alți colegi — plus limba germană câte trei ore pe săptămână. Iar eu venisem de la granița cu Moldova și, pe deasupra, mai purtam și ochelari. De la “Ochelarista tocilară” la “Aragaz cu patru ochiuri“ n-a mai fost decât un pas.

Prima notă luată în clasa a III-a a fost un 8 la limba germană. Acasă — urechială, o palmă dulce peste cap și-un “Nu ieși din casă până nu-ți îndrepți nota!” Am tras tare ca să recuperez, m-am înscris în orchestra de mandoline a școlii, la dansuri populare și la cor. Erau o evadare de acasă, în fiecare joi seara și sâmbăta după-amiaza eram împreună cu colegii mei, cu care încercam să mă împrietenesc.

La sfârșitul anului școlar, surpriză, mama a fost informată că voi lua premiul I, deci să mă prezint cu coroniță la serbare. Zis și făcut! Coroniță din garofițe albe avea mama în mână, dar când s-au strigat premiile mi-am auzit numele la premiul III. Mama a zis că e, cu siguranță, o încurcătură și se va lămuri. Răspunsul primit la sfârșitul serbării a fost că nu se putea ca eu, o fată venită de la o școală din provincie, să iau același premiu ca cei care erau din clasa I aici. Și de atunci, am încercat să mă împrietenesc cu colegi ai căror părinți erau fie profesori, fie aveau un statut în ochii mei superior părinților mei, care erau simpli economiști.

În vacanța de vară de la sfârșitul clasei a III-a, părinții m-au trimis în prima mea tabără școlară, la Cheia, pentru două săptămâni. Stăteam câte treizeci de copii într-un dormitor lung, cu paturi de fier, cu geamuri care nu se închideau prea bine și la care într-o noapte a venit un urs să dea târcoale.

Într-o zi, s-a organizat o excursie la Muntele Roșu, cred că erau vreo 8 km pe care trebuia să-i parcurgem pe jos. Eu nu am fost niciodată o fire sportivă, așa că drumul a fost un chin, m-au ros tenișii, iar după 4 km m-am întors în tabără cu o mașină de la Salvare.

Tot ce-mi amintesc din acea perioadă a școlii primare sunt nenumăratele lecții. Apoi concertele pe care le-am susținut cu corul și cu orchestra de mandoline la Ateneul Român. Și acum, când mă uit la acele fotografii, mă încearcă un sentiment de mândrie că am reușit să mă număr printre aceia care au fost pe o asemenea scenă de prestigiu.

Cred că, de fapt, mi-am demonstrat mie că nu sunt așa cum mă vedeau ceilalți, o provincială care nu știa să se poarte, cu părinți care — din dorința ca eu să ajung mai sus ca ei — îmi anihilau stima de sine, spunându-mi mereu că trebuie să fiu mai bună. Privind în urmă, pot spune că, deși m-au susținut, au avut mereu alte aspirații decât ale mele.

Așa am trăit eu copilăria în perioada comunistă. Cu toate metehnele educației de atunci Cu multă însingurare și prea puțină înțelegere din partea adulților, și mai ales fără a discuta problemele adolescenței. Dar și ei erau supuși presiunilor pe care le făcea societatea asupra indivizilor. Toți trebuia să fim mai buni, mai puternici, mai deștepți. Construiam „omul nou˝ și n-aveam voie să fim vulnerabili. Nicio slăbiciune nu era permisă. Nu beneficiam de toleranță.

Pe părinții mei încerc acum să-i iert. Ca să nu le repet greșelile. Să nu se simtă și copilul meu cum m-am simțit eu. Cu-adevărat s-a împlinit ce mi-au dorit părinții: să devin mai bună ca ei. Dar, ca de fiecare dată când se împlinește un vis, în realitate nu e ca în imaginație – sunt mai bună, dar altfel decât au crezut ei. Poate că profesional i-am depășit, dar cu siguranță în plan relațional-afectiv pot spune că i-am depășit cu siguranță.

Articol publicat cu permisiunea autoarei, care dorește să își păstreze confidențialitatea numelui.

Distribuie acum

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Mai multe articole de Pagina de Psihologie

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA