Skip to content

Am fost întrebat de curând de ce, în calitate de psiholog, promovez numai relațiile? Am stat și am meditat preț de câteva secunde și apoi am răspuns politicos: Nu am găsit ceva mai important pentru omenire.

Din punctul meu de vedere, relațiile nu sunt opționale și, indiferent de forma sau durata acestora, ele sunt necesare pentru buna noastră funcționare, în călătoria numită viață. În calitate de psihoterapeut de familie și cuplu, nu mai am nicio îndoială cu privire la faptul că cel mai important predictor pentru sănătatea noastră fizică și psihică, pentru starea de bine, de fericire și pentru succesul în viață, este calitatea relațiilor interpersonale. Dar, din păcate, nu ne naștem și cu un manual intrinsec de funcționare în relații.

Este adevărat că ființa umană încă de la venirea sa pe lume este setată neurobiologic pentru conectare, dar fiecăruia dintre noi îi revine responsabilitatea cultivării unor tipare de conexiune interpersonală. Acestea oglindesc cât de experți sau de novici suntem, atunci când ni se măsoară nivelul de inteligență relațională. Astfel, cred că popularizarea unor informații științifice și corecte despre relații este șansa noastră pentru a ne reumaniza relațiile, într-o lume aproape dezumanizată — acasă, la serviciu și în școli.

Despre munca mea se poate spune că este paradoxală, fiind extrem de dinamică și de statică în același timp. Mai multe zile pe săptămână, de la 9 dimineața și până la 9 seara, cu o pauză de prânz, stau și ascult povești despre relații — suferința pierderii, dezamăgirea respingerii, amărăciunea trădării sau revolta ignorării sunt doar câteva dintre trăirile pe care le au clienții care vin cu relațiile lor la terapie. Ați putea crede că este cea mai plictisitoare sau grea meserie din lume, dar vă rog să mă credeți că nu este niciuna, nici alta. În schimb, este o sursă constantă de provocări, de satisfacere a curiozității și de explorare a potențialului uman. De la prima și până la ultima terapie, toată ziua sunt ca ținut în priză — atât de multă energie psihică circulă prin cabinetul unui psihoterapeut. Și certitudinea faptului că niciodată nu poți fi sigur de ceva face ca totul să fie o cursă fără sfârșit între știință și viață. Pentru că, în profesia mea, nimic nu este 100% sigur, chiar dacă am instrumente concrete de evaluare a sustenabilității unei relații sau pot prezice cu o acuratețe de peste 80% dacă un cuplu va rămâne sau nu împreună — viața mi-a demonstrat, adesea, că totul se află într-o continuă schimbare.

Întrebarea favorită a jurnaliștilor, când ne întâlnim, este: Ce-i aduce pe oameni la terapie? În timp, răspunsurile mele au variat — de la lipsa sexului și intenția de a-l schimba pe celălalt, la războaiele privind creșterea copiilor, insuficiența banilor și dorința de armonizare a strategiilor de comunicare. Azi, însă, știu că partenerilor de cuplu le vine mult mai ușor să vorbească despre ceea ce le lipsește, decât despre ceea ce au și le este aproape imposibil să-și recunoască nevoile înnăscute de atașament și iubire. „Nu ne mai înțelegem! Nu mai comunicăm! Ne certăm tot timpul! Nu mai facem sex!“ sunt enunțurile pe care le aud oră de oră. Iar dacă-i întreb: „Și ce nevoi aveți? Ce vă doriți cu adevărat de la viață și ce sunteți dispuși să faceți pentru relație?“ cu o mai mare sau mai mică abilitate, îmi întorc răspunsurile în așa fel încât să ajungem din nou la ce nu primesc sau ce nu funcționează în relații.

Într-o bună zi, m-am lăsat purtat de tenacitatea mea de om de știință și am petrecut nenumărate ore pentru a căuta studii care să confirme motivele exacte pentru care oamenii se ceartă. Dincolo de faptul că certurile ar fi endemice relațiilor, ceea ce am găsit în plus a fost explicația cu privire la pierderea siguranței interpersonale. Potrivit mai multor dovezi științifice (care desigur că nu pot confirma subiectivitatea fiecărui individ sau toată paleta de istorii psihologice), dincolo de suprautilizatele motive de genul bani, sex, parenting sau probleme de comunicare, adevărata cauză a durerii noastre psihologice este pierderea sentimentului de apartenență și a valorii personale în ochii, urechile și inima unui celălalt semnificativ. Explicație oferită de mine multora dintre cei care-mi vizitează cabinetul și la care unul dintre clienții mi-a replicat: „Bine, bine, dar cine ne-a furat această siguranță? De ce săptămâna trecută o aveam și azi nu mai e?“

℗PUBLICITATE



Adevărul este că nici ieri nu o aveam, și nici săptămâna trecută. Cei mai mulți dintre noi și-au pierdut siguranța și încrederea relațională undeva în experiențele negative ale copilăriei, dar și-au păstrat speranța că cineva, un om special, le va (re)aprinde lumina sufletului și astfel vor fi din nou văzuți, auziți și simțiți.

Ceea ce ar putea însemna că majoritatea oamenilor se îndrăgostesc de o fantezie, de o persoană care pare ideală și căreia îi cosmetizează cu măiestrie imperfecțiunile și îi iartă în viteză greșelile — atât de puternică este imaginația omului și nevoia lui de vindecare; asta face ca, la început, toată comunicarea să curgă lin și fără cine știe ce efort. De aici, falsa siguranță și încredere relațională. Dar, pe măsură ce timpul trece și ne adâncim tot mai mult în complexitatea relației, descoperim că persoana din fața noastră este destul de diferită de imaginea din mintea noastră. Și, astfel, apare primul test al realității, cu toate provocările pe care le aduce conviențuirea zilnică cu o ființă umană reală.

Inevitabil, fiecare dintre noi spune sau face în relație lucruri care dor și prin care-i rănește pe cei dragi, momente în care mereu avem șansa de a cântări situația și de a răspunde la întrebarea: Este această relație suficient de importantă pentru mine? Vreau să cresc și să cultiv această legătură? Indiferent de răspuns, este vorba despre asumare, deoarece tot știința ne spune că „nu prea există“ cupluri în care partenerii sunt făcuți unul pentru celălalt; în schimb, există posibilitatea de a învăța să călătorim împreună prin labirinturile vieții.

Acesta este momentul în care cele mai multe cupluri ajung la terapie și obiectivul meu nu este acela de a-i învăța cum să facă sex mai „bun” și mai frecvent sau cum să-și gestioneze banii ori să-și stabilească supremația cu privire la strategiile de parenting, ci acela de a-iajuta pe acești doi oameni să-și descopere unul celuilalt limbajul iubirii, după ce s-au asigurat că vor să rămână împreună. Prin limbajul iubirii înțeleg informațiile bazale despre funcționarea relațiilor, cu care toți venim de acasă.

De asemenea, cred că iubirea poate varia ca formă, dar în esență este aceeași în cuplu, în relațiile de prietenie, în cele de colaborare sau de educație. Nu poți să iubești corect acasă și greșit în comunitate sau invers. Iubirea are de-a face cu încrederea, respectul și umanitatea — trăsături care exprimă manifestarea noastră în fiecare loc și moment al zilei. Acolo unde iubirea este prezentă, există siguranță; acolo unde aceasta e dorită și sperată, există pseudo-siguranță; iar acolo unde lipsește, e multă durere și nesiguranță.

Articol publicat pe platforma Republica

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
21,45 lei
Continuă cumpărăturile
1