De ce sunt EU atât de important?

De ceva vreme mi-am creat acest motto: Cea mai importantă persoană din viața mea sunt EU! Mulți dintre cei cărora le ajunge la urechi această „expresie” au tendința de a eticheta, de a judeca, iar clienții mei mă întreabă „Dar asta nu înseamnă să fiu egoist?, Cum să mă pun pe mine pe primul plan, când o viață întreagă am învățat că trebuie să îi ajut pe ceilalți, trebuie să am grijă de familie, trebuie să (mă) împart și să mă las pe mine la urmă, Dacă-mi dau mie primul sunt un egoist și «mă bate Dumnezeu» că nu ajut pe celălalt de lângă mine și sunt rău.” Acestea sunt o parte din afirmațiile pe care le aud în mod frecvent legat de această temă de discuție.

Suprasistemul în care trăim, țara, religia cer sacrificiul ca formă de iubire. Dar s-a întrebat cineva vreodată ce simte atunci când are un bun sau „o bucată de pâine” în mână și o dă celuilalt, neținând cont că nu a mâncat toată ziua sau chiar este bolnav, suferă de vreo afecțiune, dar educația și principiile celor șapte ani de acasă spun să dai celorlalți mai necăjiți sau vecinului pentru că altfel te bârfește, te judecă și nu ai vrea să ai o imagine „pătată” în fața lumii? Întrebăm ce simte un astfel de om? Simte frustrare, furie, tristețe, dezamăgire pentru că nu știu a câta mia oară în viața lui a renunțat la el, la nevoile lui să și le satisfacă și s-a gândit la celălalt sau la părinți să nu-i dezmăgească.

Fiecare sentiment de frustrare, tristețe, durere, necaz, teamă, furie, deznădejde etc. reprimat și neexprimat se depune pe un organ și astfel ne îmbolnăvim.

Și astfel frustrarea asta adunată astăzi, mâine, iar după câțiva ani se transformă în boală. Iar, când boala se instalează este mai simplu de spus că este de vină aerul condiționat, înghețata care e rece, curentul, frigul, un aliment care a instalat boala respectivă, nicidecum nu are legătură cu ceva dinlăuntrul nostru.

Îi întreb deseori pe clienții mei ce au făcut pentru ei în ultima lună prin care să arate că se iubesc? Stupefiați și mohorâți, dezamăgiți și triști îmi spun „Nimic”. Și atunci privesc și văd pe fața lor o durere profundă, că a trecut pentru unii aproape o viață și nu au făcut nimic care să le aducă fericirea personală. Tot timpul altcineva (copilul, mama, tata, soțul, soția) a fost prioritatea sa.

Faceți acest exercițiu cu voi înșivă: notați două lucruri pe care le-ați făcut în ultimele două săptămâni sau ultima lună sau chiar șase luni și v-au umplut sufletul de bucurie?

De câte ori nu ați experimentat acest aspect: ați trecut pe lângă o vitrină și ați văzut ceva „frumos” pentru sufletul vostru, pentru o nevoie personală (de exemplu: o prăjitură apetisantă, o înghețată, o geantă, o pereche de pantofi sau un parfum și lista poate continua oricât) și mintea v-a spus: „lasă, avem alte priorități, asta nu e important acum sau vin mai târziu sau mâine și îmi cumpăr, că acum mă grăbesc” și… nu ați mai ajuns?

În urma acestor acțiuni sau nevoi nesatisfăcute rămâneți cu un „gust amar” sau după ceva timp simțiți o stare de iritare sau furie apărută din senin și nimic nu vă convine. De unde vine asta, oare? De la faptul că nu ai fost, pentru o clipă, cea mai importantă persoană din viața ta. Și te superi, și te doare, și ești furios(ă). Nu mai comunici ca înainte, la serviciu nu mai merg lucrurile la fel și simți că ceva nu e în regulă cu tine. Nu știu ce ai, dar nu te regăsești.

Un alt exercițiu foarte drag mie pe care-l experimentez foarte des este acesta:

Ați fost vreodată cu avionul? Știți ce spune stewardesa când prezintă măsurile sau instrucțiunile de prim ajutor în caz de accident sau de turbulențe? Cui punem mai întâi masca de oxigen, fie că suntem părinți și avem un copil alături sau o altă persoană dragă lângă noi? La această întrebare, deși mulți au călătorit măcar o dată cu avionul, dar nu au fost atenți la instrucțiuni sau chiar dacă au fost atenți, răspund că, copilului, e necesar să-i punem primul, pentru ca să îl salvăm, deoarece aceasta este credința sau principilul în care cred. Dar luând logic toată această poveste, vedem că necesar și primordial este ca masca de oxigen să mi-o așez mie mai întâi pentru a putea fi capabil să-mi salvez copilul, deoarece el nu ar ști în situație de criză sau din cauza vârstei ce să facă în aceste condiții ca să ne salveze pe amândoi.

Pe același principiu se bazează și acest motto al meu, pentru că e nevoie ca într-o familie, fiecare individ în parte și în mod special, adultul, să fie echilibrat, liniștit, împăcat cu sine pentru ca familia să poată funcționa în întregime. Specialiștii spun că poți fi un bun părinte atunci când cuplul funcționează sănătos și este în armonie, iar cuplul va funcționa atunci când tu, ca individ ești liniștit și împăcat cu sinele. Acest lucru este perfect adevărat.

De câte ori suntem neliniștitți, frustrați, furioși, negativiști, nici copiii noștri nu sunt în regulă și nici familia nu este liniștită, ci dimpotrivă apar des conflicte, certuri, despărțiri, probleme de sănătate sau de comportament cu copiii. Un copil nu este echilibrat și fericit, când părinții lui nu sunt în regulă.  Întotdeauna pentru mine, în cabinet și nu numai, copilul este simptomul familiei, el arată clar și limpede unde este problema adevărată a acelei familii.

Deci, cu resposabilitate afirm că, dacă eu cred că cea mai importantă persoană din viața mea sunt eu, nu înseamnă că sunt egoist(ă), ci dimpotrivă reprezintă o formă de iubire, valorizare și respect. Când eu cunosc, practic și aplic iubirea pe mine însămi mai întâi, pot da sau arăta și altora. Când, dimpotrivă, sunt plin de năduf și de nemulțumiri, tot acelați lucru ajunge și la cel din fața mea.

Vă doresc cu drag să învățați și să aplicați acest lucru, iubirea proprie, pentru o viață în liniște, iubire, armonie, pace, creație și lumină!

Distribuie acum

Ana-Maria Ceornea

Ana-Maria Ceornea - psihoterapeut sistemic de familie și cuplu, psiholog clinician autonom, fondator clinica Armoniè din Iași, membru fondator al Asociației ”Terapie pentru Suflet”.

Mai multe articole de Ana-Maria Ceornea

Explorează