De ce ne proiectăm părinţii în partenerii de viaţă

Chiar înainte de a ne dezvolta memoria episodică, în jurul vârstei de 3-4 ani, învăţăm să avem o anume dinamică în relaţionarea cu cei din jurul nostru, care se va manifesta pe parcursul întregii noastre vieţi. Pentru început, să ne imaginăm o mamă care își ţine în braţe copilul în primele lui săptămâni sau luni de viaţă. Privirea lor se întâlneşte şi fiecare simte o mare bucurie. Apoi, drept urmare a uneia dintre cele mai timpurii forme de explorare, copilul îşi va muta privirea în altă direcţie. După aproximativ cinci secunde – în mod ideal – copilul se va întoarce la propriul lui ritm. Dar, un anumit tip de părinte, numit „anxios” în literatura de specialitate, îl va întrerupe pe copil și-i va atrage atenția, parcă transmiţându-i micului om, mesajul: hei așteaptă, așteaptă, cum rămâne cu mine. „Până când copilul împlineşte 12 luni, el a înţeles deja cum se manifestă un părinte anxios„, spune Kent Hoffman, psihoterapeut cu o experiență de peste 40 de ani şi co-autor al cărţii „Raising a Secure Child”.

Când un părinte are dificultăţi în a-i oferi copilului autonomia, cu alte cuvinte să îi permită să exploreze lumea pe cont propriu – copilul, la rândul său, va dezvolta aceleaşi dificultăţi legate de autonomizare şi se va simți forţat să rămână mereu aproape de mama lui. De asemenea, dacă părintele are dificultăţi în a-i oferi copilului sprijin sau susţinere – fiind o prezență constantă pentru copil atunci când emoțiile acestuia îl copleșesc – până în momentul în care copilul împlinește vârsta de un an, înainte de a rosti primele lui cuvinte, el deja a învățat să nu se mai îndrepte spre parintele lui pentru a se linişti, pentru a trece peste emoţiile dificile.

Ceea ce ştim despre copii, este că, ei devin adulți. Și ceea ce mai ştim despre adulţi este că, în mod inevitabil, se îndrăgostesc. Când intră într-o relaţie romantică, adulţii, în mod destul de natural revin la dinamica ce le-a guvernat prima experiență legată de iubire – cea pe care au trăit-o alături de părinții lor. Studiile indică faptul că puțin peste 50% din populația Statelor Unite are un „atașament sigur”, ceea ce înseamnă că atunci când erau copii, aceştia resimţeau o mică dificultate atunci când mama pleca, dar puteau face lucruri pe cont propriu, știind că mama urma să se întoarcă. Restul populaţiei, prezintă la maturitate, forme de relaţionare ale „atașamentului nesigur”, de cele mai multe ori inconștientă. Cei cu un atașament de tip anxios sunt foarte sensibili la separare (și, prin urmare, întotdeauna va fi nevoie să se simtă cât mai aproape posibil de partenerul lor) sau la vulnerabilitate (devenind înspăimântați de emoțiile și de manifestările emoționale care însoţesc relaţiile intime).

Ataşamentul reprezintă una din descoperirile fundamentale ale psihologiei occidentale. Psihoterapeutul Louis Cozolino descrie ataşamentul ca fiind „procesul prin care creierul nostru creează și organizează lumea din jurul nostru.” Atunci când ceea ce se întâmplă într-o situație este neclar (cum ar fi, să zicem, este fiecare zi într-o relație), creierul nostru generează o structură pe care o proiectează în lume, oferind astfel un cadru care poate fi înţeles. Este ca și în situaţia găurilor negre, precum L. Cozolino ne spune: „Nimeni nu a mai văzut vreodată o gaură neagră, dar putem măsura modul în care acestea îşi exercită forţa. Aceeaşi situaţie este și cu inconştientul, nu-l putem vedea direct, însă putem vedea modul în care oamenii își distorsionează realităţile.” Acest aspect explică de ce oamenii suprapun experiențele lor afective din copilărie (sau lipsa acestora) peste relația lor de adult.


Temperamentul, sau acele ingrediente brute ale personalității umane, joacă, de asemenea, un rol important. Psihologul Rebecca Shiner de la Colgate University spune că unii copii au o „afectivitate negativă” mai ridicată, adică o sensibilitate mai mare la amenințările din mediu, ceea ce la maturitate se manifestă ca o tendinţă accentuată de a-şi face griji, de a rumina, sau de a se înfuria. Drept urmare a unui astfel de temperament, acești copii, cel mai probabil vor avea tendinţa de a se retrage din situații noi, de a întâlni copii noi, sau se înfurie uşor în situațiile frustrante, cum ar fi statul în scaunul auto cu centura de siguranţă. „Este provocator să fii un părinte eficient în cazul în care copilul este predispus la emoții negative”, spune Shiner, care este, de asemenea, coeditor al „Handbook of Temperament”. Ea citează un studiu reper din 1994 în care o sută de copii cu vârsta de 6 luni au fost selectaţi pentru a le fi investigat gradul de iritabilitate. Mamele din „grupul de intervenţie” au fost instruite pentru a-și îmbunătăți capacitatea lor „de a monitoriza atent semnalele sugarilor, de a le percepe semnale cu acuratețe și de a le răspunde în mod adecvat și constant„, contrar mamelor din „grupul de control”, care nu au primit o astfel de instruire. La vârsta de 12 luni, doar 28% dintre copiii din „grupul de control” au fost evaluaţi ca având un ataşament sigur, comparativ cu 62% dintre copiii din „grupul de intervenție” – corespondent al statisticilor pentru populația generală privind ataşamentul.

Potrivit lui Kent Hoffman, copiii care sunt mai sensibili din punct de vedere temperamental au nevoie de mai mult sprijin pentru a-şi „organiza propriile emoții”; ei au nevoie de cineva care să îi poată lua în braţe și să le spună: „Acesta este un moment în care simţi emoţia de tristețe, acesta este un moment în care simţi frică, acesta este un moment în care resimţi furie, iar eu te voi ajuta să vorbeşti despre ceea ce simţi.” De asemenea, un copil trebuie să vadă că propria lui lipsa de predictibilitate nu îl copleşeşte pe părinte. Copilul trebuie să știe că părintele său persoana care îl îngrijeşte nu se teme de emoţiile lui, iar părintele trebuie să îi arate copilului că nu va fi îngrozit de emoţiile de tristeţe sau de furie ale acestuia. Aceste aspecte vin să întărească şi să sporească încrederea că cineva este în controlul relaţiei, și în același timp, îi arată copilului că emoțiile lui nu vor fi cele care vor guverna familia. „Oferă alinare„, spune el, „dar oferă şi limite atunci când situaţia o cere„.

Ajunşi în jurul vârstei de 14 luni, când un copil se joacă cu o jucărie, părintele nu-l ia la întrebări despre ceea ce se joacă. „Părinții cu un ataşament sigur nu intervin, dar rămân atenţi la copil”, spune Kent Hoffman. „Ei nu fac asta non stop, doar îi supraveghează îndeaproape și nu intervin.” Părintele este disponibil în bucăți de vreme de câte două sau cinci minute, şi apoi se întorc la treburile lor. Ei nu intervin, dar, de asemenea, nici nu sunt distraşi de smartphone-ul lor – aceştia ramân disponibili. Hoffman spune că dacă studiați filmuleţe ale acestor interacțiuni dintre părinte şi copil, aşa cum fac cercetătorii din domeniul atașamentului, ritmurile care apar sunt revelatoare: dacă avem un copil de 2 ani care se joacă, vom observa că ei vor privi în direcţia în care se afla părintele, la fiecare șase secunde pentru a vedea dacă este disponibil, pentru a vedea dacă acesta este prezent într-un sens psihologic. Dar, în cazul în care părintele crede că treaba lui s-a terminat, şi îşi scoate telefonul şi se uită pe Instagram, acest lucru spune copilului că trebuie să fie în imediata vecinătate a acestuia, cu scopul de a face pe mama sau pe tata disponibil pentru el.


Dacă sunteți părinte, secretul este „să nu rămâi prins în vârtejul gândurilor de genul «Pfiuuu, eu am un atașament sigur!»” sau „Oh, nu! copilul meu este condamnat!”, a spus Hoffman. „Nu este precum rezultatul unei analize a sângelui care îţi spune că nu ai cancer sau că te afli în pericol imediat.Nu este vorba despre a fi fără greşeală, ci este vorba despre a fi suficient de bun. Iar copiii, nişte mici bureți empatici ce sunt, vor prelua anxietatea părinților de a fi perfecți. „Copiii pot citi printre rânduri și mai degrabă ar fi într-o relație cu un părinte care face greșeli și care este deschis să lucreze acolo unde are dificultăţi decât cu un părinte care face tot posibilul să nu facă vreodată vreo greșeală„, a adăugat K. Hoffman.

Pe de altă parte, dacă eşti unul dintre milioanele de oameni de pe Pământ, fără norocul de a crește cu un atașament sigur, trebuie să ştii că nu ești condamnat la o soartă în care îţi vei proiecta la nesfârșit nevoile nesatisfăcute din copilărie pe următoarea persoană drăguţă pe care o întâlneşti. Dacă înveţi să îţi porţi de grijă singur – să îţi poţi organiza emoţiile prin a ţine un jurnal, sau prin reflectare și în mod conștient să înveţi să te „împrieteneşti” cu tine însuţi și să înveţi să „practici autonomia”, mai degrabă decât să insişti asupra faptului că cei apropiaţi să îţi trimită mesaje de patru ori pe zi – apoi, în timp, poţi ajunge la una dintre frazele cele mai puternice ale psihologiei: „securitate dobândită”. Nu trebuie să fii avut o copilărie sigură pentru a avea o maturitate sigură”, spune Kent Hoffman. Dar trebuie să ai o hartă după care să te ghidezi.

Distribuie acum

Oana Calnegru

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP. Este co-organizator al conferinței "Disciplina fără dramă" susținută de Tina Payne Bryson.

Mai multe articole de Oana Calnegru

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA