De ce le este românilor atât de teamă de sex?

Puţine lucruri ne creează o stânjeneală, ruşine sau anxietate mai mare decât subiectele legate de sexualitatea noastră.

Este fascinant felul în care un domeniu esenţial al vieţii, aşa cum este „viaţa noastră sexuală”, ajunge să poarte cu sine două valenţe umane diametral opuse. În primul rând, omenirea nu ar fi avut cum să supravieţuiască fără ca oamenii să se implice în activităţi de intimitate sexuală, iar în al doilea rând, puţine lucruri ne creează o stânjeneală, ruşine sau anxietate mai mare decât subiectele legate de sexualitatea noastră.

Am putea vorbi fără nicio problemă despre faptul că în zilele noastre, în secolul al XXI-lea, ne confruntăm cu o mare anxietate sexuală.

Avem adesea tendinţa de a brava legat de o atitudine exterioară aparent degajată şi extrem de libertină la adresa sexului sau a vieţii noastre sexuale – însă, dacă este să aducem subiectul la nivelul unei discuţii sincere şi autentice constatăm că ne este mare frică. În rândul adolescenţilor şi al tinerilor, pe stradă, pe forumurile de discuţii sau în diversele contexte sociale, frecvent aud că „sexul este o chestie super marfă”, „noi ne-o tragem ca iepurii”, „în viaţa sexuală totul merge ca uns”, însă la o discuţie sinceră, când nu mai bravăm sau atunci când stingem reflectoarele grandomaniei, descopăr că toată această vitejie dispare şi nici vorbă de distracţie şi plăcere când vine vorba despre sex, deoarece: „Efectiv nu pot să-mi menţin erecţia”, „Mă doare foarte tare atunci când se întâmplă”, „Mă simt tare vinovată după…” etc.


Adesea am auzit şi prieteni sau pacienţi care-mi vorbeau despre masturbare ca despre o activitate „recreativă”, dar după acest moment de „auto-pipăială” (îmi cer scuze dacă cuvântul sună prea dur pentru unii cititori) erau cuprinşi de un sentiment puternic de vinovăţie, scârbă faţă de propria persoană, ori o stare crescută de agitaţie şi nelinişte interioară. Este ca şi cum o parte din noi ne-ar determina să ne trăim viaţa sexuală, cu sau fără partener, şi o alta care ne ceartă, ameninţă şi pedepseşte dacă îndrăznim să ne bucurăm de această placere gratuită a vieţii noastre.

Dar oare de ce s-a ajuns aici? Ce a făcut ca fiinţa umană să aibă o ambivalenţă psihologică atât de crescută faţă de un domeniu al vieţii practicat de când lumea şi pământul, care a ajuns să ne creeze o stare mentală conflictuală – una definită de incitare, nehotărâre şi îndoială? Oare chiar există ceea ce Esther Perel numeşte „inteligenţă erotică”? Oare putem integra intimitatea sexuală în viaţa noastră fără să mai asociem atracţia erotică cu ceva murdar şi păcătos? Oare adulţii chiar mai fac sex şi se bucură de corpurile lor chiar şi atunci când devin părinţi? La o primă vedere, atât eu cât şi colega mea, Otilia Mantelers, îndrăznim a răspunde afirmativ. Da, putem să ne transformăm latura sexuală într-o parte naturală şi firească a vieţii, dacă acceptăm că avem o serie de mituri şi idei preconcepute despre viaţa şi sănătatea sexuală, dacă alegem conştient să ne descoperim propriile gânduri şi păreri despre sex şi să le restructurăm pe acelea care sunt eronate sau nerealiste – care sunt preluate fără nicio analiză critică de la părinţii, bunicii sau străbunicii nostri.


cum am putea deveni o generaţie „cu mintea la cap” şi sănătoşi relaţional, dacă suntem învăţaţi să ne fie teamă de noi înşine şi de apropierea sexuală firească şi naturală faţă de o altă fiinţă umană?

În timpul copilăriei şi adolescenţei, capetele multora dintre noi au fost şi sunt împuiate cu toate riscurile posibile şi imposibile legate de sexualitatea umană, dar foarte puţin ni se vorbeşte despre beneficiile sau plăcerile sexuale (de teamă să nu ni se crească libidoul). În cariera mea de psihoterapeut am auzit fel şi fel de poveşti despre mesajele prin care adulţii încercau să demotiveze adolescenţii din a-şi descoperi propriul corp şi mai apoi de la a-şi trăi viaţa sexuală: „dacă te masturbezi nu vei mai putea să ai copii, deoarece se consumă toată sperma”; „dacă îţi atingi vaginul nu vei mai putea să fi mamă”; „cei care fac sex înaintea căsniciei ajung în Iad”; „auto-stimularea reduce inteligenţa cognitivă” etc. Şi din păcate, preponderent, cu astfel de mesaje devin băieţii bărbaţi şi fetele femei, şi ne aşteptăm ca la maturitate să se comporte precum nişte fiinţe mature emoţional şi bine adaptate social. Dar cum am putea deveni o generaţie „cu mintea la cap” şi sănătoşi relaţional, dacă suntem învăţaţi să ne fie teamă de noi înşine şi de apropierea sexuală firească şi naturală faţă de o altă fiinţă umană?

Oare perfecţionismul este bun pentru viaţa noastră intimă? Ne ajută să ajungem pe culmile fericirii? Răspunsul nostru este NU! Nu avem cum să ne creştem satisfacţia sexuală dacă nici măcar nu îndrăznim să avem o viaţă sexuală. La şcoală învăţăm despre ecuaţii complicate de matematică, despre unde se află fluviile lumii cu cele mai ciudate nume, despre cum se pronunţă în limba engleză, franceză sau germană „te iubesc” – dar nu avem nicio materie despre cum se cultivă şi menţin relaţiile interumane, suntem pedepsiţi dacă pronunţăm mai mult sau mai puţin conştient cuvântul „sex” şi se face imediat un consiliu profesoral dacă descoperim că doi copii au îndrăznit la baie să-şi exprime curiozitatea faţă de propriul corp. La ce-i ajută pe copii să pronunţe „I love you” dacă nu ştiu cui, când şi cum să folosească aceste cuvinte? De ce mai face parte din dictionar cuvântul „sex” dacă folosirea lui este interzisă? Sau de ce ne miră faptul că un băiat este curios de diferenţele dintre el şi o fetiţă dacă noi nu îndrăznim să le facem copiilor o educaţie sexuală eficientă? Iar mai apoi se presupune, societatea chiar se aşteaptă, ca la vârsta adultă, imediat după ce am împlinit frumoasa vârsta de 18 ani, să ne comportăm exemplar, fără niciun pic de experienţă în planul vieţii sexuale.

Îmi aduc aminte, cu emoţie, momentul în care la primul sărut adevărat mi-a fost teamă să mă apropii de buzele fetei, de cât de ruşinat eram de prieteni şi colegi atunci când au constatat ca „nu am mers suficient de departe cu apropierea şi pipăitul” sau atunci când nu ştiam ce să fac cu mâinile dacă buzele mele erau ocupate cu buzele ei. Astfel de comportamente sunt văzute ca fiind erori majore în vieţile noastre, adesea catastrofizate şi exagerate, într-o lume a perfecţiunii şi a intoleranţei faţă de greşeală.

Vrem ca în relaţie să existe încredere şi siguranţă, dar uităm că acestea se construiesc în micile momente de vulnerabilitate

Nu mai vorbim aici despre „codul bărbatului adevărat”, despre felul în care băieţii sunt descurajaţi din exprimarea unor gesturi fireşti de tandreţe sau dragoste, deoarece acestea sunt semne de „dezechilibru sexual” sau gesturi mult prea efeminate. Ceea ce înseamnă că, în ciuda faptului că vorbim mult despre importanţa elementelor romantice în vieţile noastre, adesea le transmitem mesaje nepotrivite copiilor în funcţie de gen. Vrem ca băieţii să fie afectuoşi şi iubitori, dar să rămână puternici şi sălbatici. Vrem ca fetele să transmită suport psihologic şi emoţional, dar să nu-şi atingă prea des partenerii. Vrem ca în relaţie să existe încredere şi siguranţă, dar uităm că acestea se construiesc în micile momente de vulnerabilitate şi atunci când reuşim să stingem teama printr-o îmbrăţişare caldă şi sinceră.

Revenind acum la întrebarea din titlu, „De ce le este românilor atât de teamă de sex?”, vom afla împreună în curând răspunsul interpretând chestionarul „Intimitatea la români”.

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA