Ființele umane sunt sisteme deschise, influențate de alți oameni, așa cum sunt influențate plantele de apă și de aer. Trăim într-un sistem social în care depindem de un lanț complex de interacțiuni pentru a supraviețui și pentru a ne dezvolta. Cu atât mai mult sunt influențați bebelușii, aceste ființe care sunt atât de dependente de cei din jurul lor pentru hrană, un acoperiș deasupra capului, haine, etc. Însă ei sunt, în același timp, și cei mai deschiși la a învăța care sunt propriile emoții și cum le pot gestiona. Chiar dacă pentru mulți dintre noi este, poate, greu de acceptat că experiențele noastre timpurii ne pot influența viața atât de mult, gândiți-vă numai la faptul că, bebeluși fiind, intrăm în contact pentru prima dată cu emoțiile și sentimentele și învățăm ce să facem cu ele, cum să le organizăm și cum să ne comportăm în lumea din afară.
Fiecare bebeluș vine cu o amprentă genetică și cu o gamă unică de posibilități — el este asemeni unui material neprelucrat, care are majoritatea sistemelor de funcționare pregătite incomplet, urmând să își finalizeze dezvoltarea prin interacțiunile și impulsurile adulților din jurul său. Astfel încât, pentru dezvoltarea ulterioară a viitorului adult, această perioadă timpurie are un impact major în modul în care se vor dezvolta și funcționa sistemele psihice ale bebelușilor.
Bebelușii au nevoie de un îngrijitor care să se identifice cu ei atât de puternic, încât nevoile copilului să fie resimțite ca cele proprii de către mamă, așa cum afirma scriitoarea Rachel Cusk. Această îngrijire aproape continuă a bebelușului, mai ales în primele luni de viață, „constituie un soi de înrobire, sclavie, în sensul că nu sunt liberă să plec“. Ea își descrie experiența maternității astfel:
„Ființa pură și ca de sidef a fetiței mele necesită o îngrijire considerabilă. La început, responsabilitatea mea față de ea este la fel ca cea a unui rinichi față de organism. Îi procesez deșeurile. La fiecare trei ore, îi torn lapte în gură. Acesta trece printr-o serie de tuburi, apoi iese din nou. Scap de el. La fiecare 24 de ore, o afund în apă și o spăl. Îi schimb hainele. Atunci când a stat înăuntru pentru o perioadă mai lungă de timp, o scot afară. După ce a fost afară pentru o perioadă de timp, o aduc înăuntru. Atunci când doarme, o așez în pat. Când se trezește, o ridic. Când plânge, mă plimb cu ea până se liniștește. Adaug și scad haine. Îi dau apă cu dragoste, făcându-mi griji că îi dau fie prea mult, fie prea puțin. A o îngriji pe ea este ca și cum aș fi responsabilă pentru starea vremii sau pentru creșterea ierbii.“
Identificarea îngrijitorului cu copilul nu presupune debarasarea de propria identitate pentru a te contopi cu cea a copilului tău și a-ți uita existența. Această identificare presupune atenția și rezonanța cu nevoile pe care le are bebelușul — acest lucru îi ajută pe bebeluși să învețe cum să-și regleze emoțiile, pentru că e cineva acolo care face acest lucru împreună cu ei, în special, prin expresia feței, tonul vocii și atingere. A te identifica cu bebelușul tău presupune a intra în starea sa, uneori de plâns puternic sau de hiperexcitabilitate, mai întâi printr-o voce puternică de oglindire, apoi treptat prin coborârea tonului astfel încât să îl conduci spre o stare de calm sau prin tot soiul de mijloace nonverbale: îl iei în brațe dacă e tensionat sau îl stimulezi dacă e lipsit de vlagă, zâmbindu-i și privindu-l. Un bebeluș ai cărui părinți nu își pot regla propriile sentimente, au tendința de a perpetua această problemă, transferând-o bebelușului, considerându-l dificil sau chiar imposibil. Din acest motiv, este foarte important ca părintele să aibă grijă de el însuși, în aceeași măsură în care își dorește să aibă grijă de bebelușul său. Ne putem gândi la acest lucru folosindu-ne de metafora măștilor de oxigen din timpul zborului: atunci când însoțitorii de bord prezintă instrucțiunile înainte de decolare, unul dintre lucrurile pe care le spun este că, în caz de urgență, adultul este cel care trebuie să își pună masca de oxigen și abia apoi să îi pună masca și copilului său. Acest lucru poate suna contraintuitiv — ca părinte, primul instinct este să îți protejezi copilul, nu-i așa? Însă dacă ți se face rău sau rămâi fără oxigen, riști să rămâneți amândoi, și tu și copilul, fără masca salvatoare.
Dar dacă avem grijă de noi și de propriile noastre nevoi ca ființe unice și irepetabile și ca părinți unici și irepetabili pentru copilul nostru, abia atunci putem fi atenți și receptivi la nevoile bebelușului nostru răspunzându-i cu promptitudine, astfel încât bebelușul să simtă că, inclusiv atunci când există ceva în neregulă, adulții pot interveni și reda sentimentul că totul este în regulă. În timp, bebelușul va învăța că sentimentele pot trece și pot fi observate, iar momentele dificile pot fi depășite. Astfel, încet, încet, se creează tiparele și așteptările nonverbale, asimilate inconștient de către copii și studiate îndeaproape de diverși cercetători. Daniel Stern numește aceste tipare drept „reprezentări ale interacțiunilor care au fost generalizate“; John Bowlby le-a numit „modele interne de funcționare“; pentru Wilma Bucci ele sunt „scheme emoționale“; în timp ce Robert Clyman le numește „memorie procedurală„. Însă, indiferent sub ce nume apar și sub egida cărei teorii sunt prezentate, cu toții suntem de acord că așteptările celorlalți și modul în care ei se vor comporta sunt înscrise în creier în copilăria noastră timpurie, formând baza comportamentului pe care îl vom avea, în relații, de-a lungul vieții noastre.
Devenind conștienți de cât de importantă este copilăria timpurie pentru dezvoltarea ulterioară a copilului într-un adult funcțional și sănătos, putem deveni antrenorii emoționali ai copiilor noștri, fiind acolo pentru bebelușii noștri și susținându-i în a deveni conștienți de propriile emoții și în a face diferența între ele – oferindu-i bebelușului o oglindă virtuală, vorbind în limbajul lui, subliniind și exagerând cuvinte și gesturi. Oferindu-le copiilor acest tip de psiho-feedback, îi susținem să își dezvolte capacitatea de a-și putea percepe propriile stări și stările celorlalte persoane. Cu cât suntem mai acordați la propriile noastre stări interne, cu atât devin mai confortabile relațiile noastre intime de-a lungul vieții, datorită acestei „acordări psihobiologice“, după cum o numea Tiffany Field.
℗PUBLICITATE
Din acest motiv, atitudinea față de sentimente este crucială. Când vedem sentimentele drept inamici periculoși, atunci singurele modalități de a le gestiona sunt frica și presiunea socială. Dacă privim fiecare impuls ca pe ceva ce necesită gratificare imediată, atunci ajungem să percepem relațiile cu ceilalți oameni doar ca mijloace de a ne atinge propriul scop. În schimb, dacă sentimentele ne sunt ghizi valoroși, atât ai stării propriului organism, cât și a celorlalți, acestea ne vor ajuta să vedem și sentimentele celorlalți ca fiind importante și vom fi motivați să le răspundem. Sentimentele devin, astfel, piloni care susțin relația. Dacă vorbim despre reglare emoțională, nu vorbim despre un control al emoțiilor, ci despre utilizarea emoțiilor drept semnale prin care suntem alertați asupra nevoii de acțiune pentru a ne menține relațiile de care avem nevoie. Același lucru îl fac și semnalele psihologice interne mai simple — de sete, de foame sau de oboseală — ele motivează acțiunile prin care menținem organismul în formă optimă.
Viața noastră emoțională nu este altceva decât o coordonare a noastră cu ceilalți. Atunci când acordăm atenție unei alte persoane, aceiași neuroni sunt activați în creierul nostru, ceea ce ne face să ne putem împărtăși experiența unii altora, după cum afirmă Beatrice Beebe, psihoterapeut și cercetătoare în domeniul copilăriei: „Eu te schimb pe tine, pe măsură ce tu te dezvălui, și tu mă schimbi pe mine, pe măsură ce eu mă dezvălui“.
Și dacă lucrurile stau așa cum o atestă ultimele cercetări în domeniul neuroștiințelor și al psihologiei dezvoltării, atunci relațiile timpurii pot afecta atât răspunsurile fiziologice ale unei persoane — cum este răspunsul distorsionat la stres, funcționarea biochimică și rețelele neurale —, cât și așteptările psihologice ce țin de viața de zi cu zi. Este important să ne asigurăm că acest cadru emoțional care se creează este unul de siguranță, și nu unul șubred și nesigur. Înainte de a reuși să fii independent și capabil de autoreglare, este nevoie de o dependență satisfăcătoare dar și de o bună coordonare — de abilitatea de a estima când bebelușul tău are capacitatea de a gestiona mai multă independență. Tot de acest cadru emoțional ține și dezvoltarea sistemului imunitar, pe care nivelurile ridicate de cortizol (cunoscut și sub denumirea de „hormonul stresului”) în timpul primei copilării îl poate submina, în timp ce o relație timpurie caldă (de ex. cu cât ne îmbrățișăm mai des, cu atât dezvoltăm mai mulți anticorpi) contribuie la crearea unui sistem imunitar puternic. Atunci când persoanele semnificative din viața bebelușului creează un spațiu de siguranță pentru acesta — un spațiu în care bebelușul se simte protejat și îngrijit —, se produce în sinapsele bebelușului mai multă dopamină decât cortizol. Dopamina, curgând prin cortexul neurofrontal, îl ajută pe copil să evalueze evenimentele și să se adapteze la ele cu rapiditate, să își amâne satisfacerea nevoilor, să se oprească și să se gândească la variante alternative de acțiune când e cazul.
Bineînțeles că este dificil, ba chiar imposibil să fim în totalitate acordați nevoilor copilului, în 100% din timp. Suntem oameni și, prin urmare, este inevitabil să avem conflicte sau situații de stres în relațiile noastre, atât în calitate de adulți, cât și de părinți. Însă există un ciclu de care vorbește Allan Schore, și anume „ruptură și reparație“. Este important să învățăm că o relație sănătoasă nu presupune a evita, ascunde, masca orice ruptură ce apare, ci a ne centra pe repararea ei atunci când apare.
Când răspundem ca părinți nevoilor și semnalelor ce vin de la copiii noștri, participăm la procesul biologic de dezvoltare — ajutăm sistemul nervos al bebelușului să se maturizeze, astfel încât să nu devină hiperstresat, ci să învețe ce este autoreglarea. Astfel, contribuim la întărirea sistemului imunitar, la dezvoltarea cortexului prefrontal și a capacității de a reține informații, de a reflecta asupra sentimentelor și de a-și înfrâna impulsurile, ceea ce va fi o parte importantă a viitoarei sale capacități de comportament social. Ce bine ar fi, dacă am ține minte că „uităm de fundațiile sufletului nostru uman, acele trăsături care sunt la fel de esențiale precum fundațiile unor case și la fel de invizibile atunci când totul este bine.” — H. Krystal
Pentru aprofundare, vă recomand să citiți cartea autoarei Sue Gerhardt, Why love matters — How Affection Shapes a Baby’s Brain, publicată în 2004.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
