De ce el? De ce ea?

De ce el? De ce ea? Este una dintre întrebările cheie care ne preocupă de când lumea și pământul. Scriitori, artiști, filozofi, psihologi și chiar biologi și fizicieni, cu toții au încercat de-a lungul timpului să explice, cu destul de puțin succes, misterul îndrăgostirii. Însă din fericire, cu ajutorul științei relaționale, psihoterapeuții de cuplu au spart codul secret al iubirii romantice și în zilele noastre avem o teorie complexă despre motivele pentru care anumite persoane ne par mai atrăgătoare decât altele, deși intuim că acea relație nu va ajunge la bun sfârșit.

Chiar dacă teoria are un cadru general, răspunsul este unul extrem de specific, deoarece e nevoie să aruncăm o privire în “ograda personală” și să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi în copilărie. De ce? Deoarece persoana față de care radarul nostru psihologic reacționează este în măsură să ne activeze cel mai puternic rănile emoționale dobândite în copilărie. În acest caz mă refer la acele puncte sensibile care ne fac să ne ieșim din minți și să ne comportăm haotic, impulsiv sau să avem reacții emoționale exagerate.

în fiecare relație intimă căutăm să retrăim scena copilăriei noastre alături de cineva care seamănă cu părinții sau îngrijitorii noștri


Mai exact, experții în relaționare interpersonală, Harviile Hendrix și Helen L. Hunt sunt de părere că încă din copilărie la nivelul creierului uman se dezvoltă “o imagine” a îngrijitorilor noștri și a nevoilor care ne-au fost sau nu satisfăcute. Cu alte cuvinte dezvoltăm un “imago” – adică un tipar relațional, care este imprimat în partea emoțională a creierului nostru (numită și sistem limbic), în baza căruia, inconștient, ne alegem partenerii. Astfel în fiecare relație intimă căutăm să retrăim scena copilăriei noastre alături de cineva care seamănă cu părinții sau îngrijitorii noștri mai mult decât am fi dispuși a crede.

La o primă vedere această idee ar putea să pară cel mai ilogic lucru citit vreodată. Însă, înainte de a arunca revista, merită să aruncați o privire asupra istoricului personal și să vă întrebați de câte ori în interacțiunea cu partenerii voștri, de care ați fost/sau sunteți îndrăgostite cu adevărat, v-ați simțit la fel ca în copilărie. De unde credeți că venea acel sentiment intens de familiaritate (“parcă ne știm de o viață”) și de atracție totală care va face să simțiți că ați întâlnit persoana care vă completează? Răspunsul îl primim de la acest “imago” personal, care, precum o agendă secretă a inconștientului, știe de ce avem nevoie pentru a crește și a ne vindeca. Astfel scopul suprem al relațiilor de iubire este ca noi să ne dezvoltăm anumite părți ale sinelui care au fost rănite în copilărie, prin faptul că nevoile noastre de dezvoltare nu au fost suficient de bine susținute. Iar acum alături de partener avem posibilitatea de a primi, în sfârșit, toate acele bunătăți psihologice dupa care am tânjit toată copilăria – devenind astfel întregi și gata să ne bucurăm cu adevărat de viață.

Singura problema este legată de faptul că ceea ce vrem de la persoana de care ne-am îndrăgostit, este exact lucrul pe care aceasta nu a învățat să-l ofere. Astfel începe bucla frustrării care, dupa primii ani de îndrăgostire romantică, duce la ceea ce numim “luptă de putere” sau cascada de încercări prin care îi demonstrăm celuilalt că este nepotrivit și insuficient pentru ceea ce ne dorim. Bărbați și femei, fără nicio excepție cădem în această plasă a inconștientului și perpetuăm o serie de tipare relaționale care ne duc din nou și din nou în același punct al disperării personale.

Această luptă, inutilă și nesănătoasă, este camuflată în comportamente toxice, pentru orice relație, de genul – critică, negativitate, sfidare, blocaje în comunicare și multe alte mecanisme de apărare, care precum niște arme psihologice sunt îndreptate asupra persoanei de la care avem mare nevoie să ne vadă, să ne asculte și să ne înțeleagă.


Astfel am atins și punctul care va facilita creșterea noastră personală, și anume asumarea propriilor vulnerabilități, conștientizarea mecanismelor de apărare și schimbarea modului în care cerem să ne fie satisfăcute nevoile.

Harville & Helen, ne încurajează să învățăm să comunicăm cu adevărat, folosind ceea ce ei numesc pașii “Dialogului vindecător”. Un stil de comunicare interpersonală în care ne activăm curiozitatea față de ceea ce are celălalt să ne comunice – folosind oglindirea, validarea și empatia. Cele trei ingrediente-cheie care îi transmit emițătorului (celui care a transmis un mesaj) că receptorul (cel care a primit mesajul) a decodificat corect informația și, în sfârșit, procesul de ascultare s-a produs.

Astfel, cel mai sănătos lucru pe care-l putem face pentru noi înșine și implicit pentru relațiile noastre este să renunțăm la fantasma partenerului perfect, analizând în schimb care este imago-ul nostru. Mai apoi este important să renunțăm la comportamentele care acționează precum un refugiu relațional: mâncatul compulsiv, evadarea în internet sau facebook etc. În schimb, ajută dacă înlocuim aceste obiceiuri de relaționare nesănătoase cu altele dezirabile precum: identificarea calităților și plusurilor partenerului, identificarea viziunii asupra relației și formularea unor enunțuri la momentul prezent (“petrecem weekend-uri liniștite împreună”), exprimarea aprecierii și a feedback-ului pozitiv față de partener (adică a pune în cuvinte acele comportamente care de obicei sunt trecute la categoria e firesc să facă asta, ex. un zâmbet, un mulțumesc etc.).

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA