Curajul unei adolescente tăcute

Îmi spuneau “timida”. Atât, nimic altceva. Timida.

Mi s-a spus că sunt timidă de către colegi, profesori, părinți – chiar și de către străini.

Ceea ce îmi spuneau mă făcea să cred că sunt o persoană timidă și că acesta este defectul meu cel mai mare. Nu am simțit niciodată că au dreptate, totuși, și nu am înțeles de ce atrăgeau atenția asupra acestui lucru. Acea întrebare oribilă, insolentă “De ce ești atât de tăcută?” mi s-a părut mereu degradantă, ca și cum ar fi fost ceva în neregulă cu mine care trebuie reparat.

În clasa a VI-a, am fost agresată. Agresorii mei mă făceau să cred că sunt o fraieră timidă și plictisitoare pe care nu o place nimeni. Am lăsat aceste etichete să îmi fisureze identitatea.


Ei credeau că a fi timid și tăcut este ciudat și demn de milă. Indiferent dacă mă făceau să mă simt prost în fiecare dimineață, în mașină, pentru că nu cântam cu ei toate melodiile sau dacă spuneau tot felul de minciuni despre mine pe internet, nu m-am simțit niciodată confortabil și mi-era groază de fiecare nouă zi.

După școala generală, am devenit o persoană cu mult mai multă încredere în sine. Am învățat că nu este nimic în neregulă cu mine și că mă făceau să mă simt așa doar pentru că acei agresori acționau din propria lor nesiguranță. Făcându-mă pe mine ținta lor, îi făcea pe ei să se simtă în siguranță în fața ridicolului. De îndată ce m-am îndepărtat de ei și mi-am făcut prieteni adevărați, am învățat să mă respect, să fiu încrezătoare și să nu mai las pe nimeni, niciodată, să mă calce în picioare. Nu am mai lăsat pe nimeni să mă umilească. Dacă încercau să facă asta, mă distanțam de ei și mă concentram pe oamenii care mă iubeau și mă acceptau cu adevărat.

Spre sfârșitul primul semestru al clasei a XI-a, am început să mă gândesc, cu seriozitate, la viitorul meu. Tocmai terminasem de citit o carte inspirațională scrisă de Sean Aiken “The One-Week Job Project” (“Proiectul O slujbă pe săptămână”), care a avut 52 de slujbe în 52 de săptămâni. Am fost uluită de curajul și tenacitatea sa și am decis că vreau și eu să fac un proiect al meu, timp de un an.

Dar ce mă reținea?


Timiditatea. Frica de eșec. Frica de a nu renunța. Simțeam că sunt multe lucruri pe care nu aș fi în stare să le fac din cauza timidității mele.

Însă se apropia anul nou și am început să fiu entuziasmată de perspectiva schimbării și autoperfecționării. În fiecare an, îmi setam nenumărate obiective pentru mine însămi, cum ar fi să fac mai multe exerciții fizice, să mănânc mai sănătos și să ajut mai mult cu treburile casnice. Deși începeam fiecare dintre aceste obiective cu entuziasm, nu dura mult să îmi pierd interesul și să renunț.

Acest an era diferit. Și mi-a venit următoarea idee: Care era singurul lucru care mă ținea în loc cel mai mult și urma să mă împiedice din a încerca și din a reuși să realizez toate lucrurile pe care mi le doream în viața mea? Timiditatea.

Entuziasmată și totuși confuză, am început un proces de brainstorming despre cum aș putea să transform acest lucru într-un proiect de un an. Am făcut cercetări despre cum anume aș putea depăși timiditatea și am trasat un plan de un an în care să îmi atac fricile.

Apoi am început un blog pentru a ajunge la oameni și pentru a-mi împărtăși călătoria. Nu făceam acest lucru doar pentru mine; am vrut să o fac pentru toată lumea care a fost vreodată etichetată drept “timidă”. Am vrut să îi educ pe oameni cu privire la timiditate și să le arăt cum anume pot ajunge sarcini simple să devină obstacole pentru persoanele timide. Am vrut să exprim cum anume m-am simțit atunci când oamenii m-au privit cu superioritate pentru că eram timidă și cât de dureroase au fost etichetarea și glumele făcute pe seama mea, mult mai dureroase decât își dau oamenii seama că este.

Mi-am setat obiective gen: să vorbesc cu străini, să mă reconectez cu prieteni, să particip la orele de la școală, să mă îmbrac încrezător, să îmi dau voie să fiu vulnerabilă și să vorbesc în public.

Mi-am făcut publice lucruri cândva foarte intime despre viața mea și am dezvăluit singurul lucru despre care îmi propusesem să nu vorbesc niciodată – sentimentele mele de timiditate.

M-am îndoit foarte mult de mine la început și mi-a fost dificil să îmi părăsesc zona de confort atât de mult cât am făcut-o cu acest proiect, însă pasiunea pe care o simțeam pentru proiectul meu și toată susținerea pe care am primit-o de la bloggeri uimitor de binevoitori m-au impulsionat să merg mai departe și să continui să îmi depășesc limitele.

Una dintre cele mai provocatoare sarcini pe care mi le-am setat a fost să mă alătur celor de la Toastmasters și să practic susținerea unui discurs. Eram îngrozită de vorbitul în public, dar auzisem că Toastmasters este o calea extraordinară pentru a depăși frica de a vorbi în public. Am citit despre cum Toastmasters le-a îmbunătățit oamenilor viața. A fost un citat care chiar a rezonat cu mine: “Fă lucrul de care îți este cel mai frică și moartea fricii este sigură”. Am decis că dacă toți cei despre care am citit pot face asta, atunci și eu pot.

În primul meu discurs, am făcut un pas uriaș și mi-am împărtășit povestea despre timiditate și agresiune. Nu a fost ușor pentru mine să vorbesc despre acest subiect sensibil, dar am crezut că împărtășindu-mi experiențele îi va permite grupului să înțeleagă mai bine motivul pentru care m-am alăturat lor. Ei ar fi înțeles, de asemenea, mai multe despre dificultățile care însoțesc o viață timidă. După cum s-a dovedit, abilitatea mea de a susține discursuri și de a face lucruri de care îmi era frică a schimbat modul în care mă văd pe mine însămi.

Eu sunt mult mai mult decât timiditatea mea.

În trecut, când mi se spunea că sunt timidă, credeam că trebuie să accept ceea ce mi se spune ca pe un adevăr. Acum, când știu mai multe lucruri despre introversie din cărți și articole, mi-am dat seama că mare parte din tăcerea mea firească a fost prost înțeleasă drept inhibare socială. De fapt, uneori, pur și simplu prefer să ascult și să preiau mai multe informații decât să vorbesc. Prefer să fiu în grupuri mici decât să fiu în grupuri mari. Mă simt, într-adevăr, timidă în anumite situații, însă aceste sentimente nu sunt centrale identității mele. Eu sunt mult mai mult decât timiditatea mea.

Iubesc faptul că introversia mea mi-a permis să fiu mai empatică, să gândesc mai profund și să mă conectez, în mod autentic, cu ceilalți. Introvertiții sunt atuuri valoroase pentru societate, indiferent dacă se simt sau nu timizi în anumite situații, ca mine.

Fiecare acțiune pe care am realizat-o pentru a-mi extinde zona de confort m-a ajutat să cresc ca persoană. Realizez acum că sunt capabilă să facă orice îmi pun în minte și nu o să mai las lucrurile pe care mi le spun oamenii să mă țină în loc. Am devenit, de asemenea, conștientă de aspectele pozitive pe care le are concentrarea spre interior și am învățat faptul că a te accepta pe tine însuți nu înseamnă că nu poți face pași pentru a te autoperfecționa.

Atunci când simțim că ne oprește ceva din a ne trăi viața pe deplin, este important să identifică ce anume ne limitează și ce anume putem face pentru a scăpa de această greutate de pe umerii noștri. Atât timp cât nu vom face acest lucru, vom continua să ne simțim lipsiți de putere și copleșiți. Prin intermediul mindfulness-ului și a pasiunii pentru schimbarea pe care ne-o dorim, putem, totuși, să începem să ne reluăm controlul propriei vieți și să începem să trăim viața pe care ne-am dorit-o dintotdeauna.

Adaptare după Brittany Wood

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA