Skip to content

Dacă eu ca părinte sunt în general un părinte bun şi implicat, dar uneori mai ţip la copilul meu, cum repar după aceea situaţia aşa încât el să simtă mereu că îl iubesc? Este în regulă să greşim faţă de copil! Fiindcă avem instrumente pentru a repara şi fiindcă după o durere care e vindecată, relaţia devine şi mai puternică. Iar iubirea şi mai mare. Eu sunt cel mai bun părinte pentru copilul meu – aşa aş vrea să începem să simţim.

Încet încet…

De mică am fost o perfecţionistă – am fost aşa fiindcă pentru mine era cea mai sigură modalitate de a obţine atenţie şi iubire din partea părinţilor şi a celor din jur. Am vrut să fiu cea mai bună în orice: la matematică, la engleză. La liceu am început să renunţ la a fi cea mai bună în toate, însă trebuia să păstrez ceva la care să performez. Ca adult, am vrut să fiu cea mai bună iubită, iar apoi cea mai bună mamă. Am văzut că a fi cel mai bun aduce enorm de multe frustrări si dureri, nu atât personale, dar şi în relaţiile cu cei dragi. Ştiu că mulţi părinţi vor să nu greşească faţă de copiii lor, pentru a nu-i răni – şi asta este tot o latură a perfecţionismului. Îmi doresc ca prin acest articol să aduc puţină relaxare în tensiunea pe care o simţim legat de a fi părinte perfect, care nu greşeşte şi care are grijă permanent să nu sufere copilul şi să se simtă iubit încontinuu.

Copilul vine pe lume cu o nevoie uriaşă de a simţi iubire de la părinte şi de la cel din jur. Întreaga lui fiinţă pare să spună: „Priveşte-mă cât sunt de drăgălaş! Bucură-te de mine şi arată-mi că mă iubeşti! Scaldă-mă în mâinile tale pline de dragoste!“ De cele mai multe ori primeşte aceste dovezi de iubire. Dar uneori nu le primeşte. Asta se întâmplă atunci când suntem noi trişti sau dezamăgiţi sau cu rezervorul gol. Şi atunci ne ajută să ne amintim şi că, pe lângă nevoia asta mare de a simţi iubire parentală, copilul se naşte şi cu un ceva care se numeşte rezilienţă. Care înseamnă puterea de a rezista la frustrări. Copiii sunt puternici, mult mai puternici decât ne-am închipui. Şi e bine să le arătăm că ştim asta!

Atunci când greşim faţă de copilul nostru, din cauza sentimentului de ruşine pe care îl simţim, ne vine să intrăm în pământ. Am face orice să dăm timpul înapoi şi să nu se fi întâmplat incidentul. Unii dintre noi îşi cer scuze, uneori excesiv. Alţii ne retragem şi nu mai revenim asupra faptului că am ţipat prea tare la copil, sau că l-am învinovăţit cu ceva, sau că l-am făcut să se simtă ruşinat sau că l-am „scuturat“ – ca să nu arătăm că am greşit. De cele mai multe ori, după ce facem ceva ce răneşte emoţional copilul, la noi în amigdală (parte a sistemului limbic, centrul nostru socio-emoţional) – se instalează teama. Ce fel de teamă este asta? Ea pare a fi teama că am rănit copilul atât de tare, încât ce o să facă el? Cum se va descurca? Oare nu va fi vătămat emoţional pentru totdeauna?

℗PUBLICITATE



Orice teamă simţită în izolare este otrăvitoare pentru fiinţa umană

Dacă ar fi să explorăm această teamă, am vedea că ea este una veche, care s-a instalat la noi în amigdală demult, probabil din copilăria mică. Ea este teama pe care am simţit-o ca şi copil, atunci când părintele nostru a făcut ceva care ne-a speriat. Care ne-a făcut să simţim că existenţa noastră este în pericol. Care ne-a făcut să ne simţim singuri. Orice teamă simţită în izolare este otrăvitoare pentru fiinţa umană. Alături de o altă persoană, într-o relaţie, putem simţi orice durere: fiindcă ştim că nu suntem singuri. Ei bine, izolarea aceea, singurătatea aceea adâncă în care ne-am trăit teama când părintele ne vătăma – este cea care a permis temerii noastre să rămână în noi atâta amar de ani. Dacă după ce părintele ne pedepsea în copilărie, noi am fi povestit şi eliberat acea durere cu celălalt părinte, cu o mătuşă sau un bunic, atunci teama aceea nu ar fi prins rădăcini aşa adânci. Iar acum, în prezent, când eu ţip la copilul meu, sau îl blamez, teama că el nu se simte iubit şi că nu e demn de iubire, teama că îi distrug puterea interioară prin greşeala mea nu ar avea atâta forţă.

Fără această teamă, eu m-aş purta aşa: aş căuta sursa furiei mele, m-aş ierta, apoi mi-aş cere iertare copilului meu, spunându-i că nu e vina lui că eu am ţipat la el în halul acela. Că el nu merita ca eu să îl fac să se simtă ruşinat. Că el e minunat, doar că eu mi-am pierdut cumpătul. Că mi l-am pierdut datorită unor răni mai vechi care sunt închise în sertăraşe ale creierului meu emoţional. Iar uneori, aceste sertăraşe se deschid automat şi îmi e greu să le închid repede la loc (eu le-am şi desenat aşa copiilor mei, un creier cu sertare în el, iar în sertare dureri emoţionale cu diferite forme: flori, pietre, stele, inimioare, ciocane etc). Că data viitoare o să încerc să fac mai bine, să îl ajut să se oprească mai din timp din comportamentul lui care pentru mine poate fi nerezonabil.

Copilul meu nu ar putea avea un părinte mai bun ca mine!

Aşa îmi cer scuze. Aşa îi zic că el nu merita ruşinea pe care eu i-am instalat-o. E important ca eu să ştiu că atunci când greşesc tare faţă de copilul meu, el se simte ruşinat, nedemn de iubire şi îi apare teama că va fi respins, deci nu va mai primi iubire, că fiinţa lui nu e una bună şi totală. Reacţia mea îi aduce durere. Însă… aici vreau să vin cu foarte multă compasiune şi iubire sinceră faţă de toţi părinţii: Haideţi să ne iertăm, că nu aveam cum să reacţionăm mai bine, având în vedere trecutul nostru! Dacă puteam să arătăm mai multă iubire, am fi făcut-o. Însă propria durere din copilărie e atât de mare, încât ne opreşte cortexul pre-frontal din funcţiune şi preia comanda. Haideţi să povestim cu cineva drag despre ce greşeală am făcut cu copilul nostru, iar apoi să povestim despre noi şi copilăria noastră. Oare am avut noi pe cineva care ne era alături orice am fi făcut? Oare am simţit iubire necondiţionată (chiar dacă cu partea de cortex pre-frontal ştiam că eram iubiţi, cu sistemul limbic nu simţeam asta mereu)? Haideţi să ne spunem povestea şi momentele în care am simţit izolarea în copilărie. Acestea sunt momente puternice, în care cel care ne ascultă ne oferă acum, în prezent acea înţelegere şi iubire necondiţionată. El/ea ne ajută să eliberăm durerea veche şi ne dă sentimentul că orice am face acum, suntem nişte părinţi buni şi iubitori. Copilul meu nu ar putea avea un părinte mai bun ca mine! Nici vorbă! Şi încet încet, ajungem să ne iertăm….

OK… am greşit faţă de copil, ziceam că acţiunea mea i-a instalat durere în fiinţa lui. Partea bună a procesului de vindecare în relaţii, deci şi în relaţia parentală, este că durerea intră, dar durerea şi iese. Şi îl putem ajuta pe copil să elibereze durerea jucându-ne cu el, făcându-l să râdă, conectându-ne profund cu el şi ascultându-i lacrimile, care sunt vindecătoare şi scot literalmente stresul şi durerea din corp.

Otilia Mantelers - Parenting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare şi specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0