Cum pierdem bucuria de a iubi?!

Îmi doresc să am o relație, dar îmi este imposibil! Vreau să simt și să ofer iubire dar nu găsesc persoana potrivită! Cum pot să ofer iubire dacă nu mă iubesc? Sunt doar câteva din gândurile verbalizate de către clienții mei în ședințele de terapie. Conținuturi cognitive însoțite de o mare încărcătură emoțională și de multă durere și amărăciune. Dar cum ajungem în astfel de situații, dacă psihologia dezvoltării ne arată că nevoia de atașament este înnăscută, cum ajungem să urâm ceea ce suntem și să proiectăm această durere în mințile celor din jur?

Îmi place să cred că atunci când ne naștem suntem conectați la contextul nostru social, fiecare parte din noi este într-o relație specială cu universul și divinitatea. Este o formă specială de conectare la noi înșine și la tot ceea ce ne înconjoară, un tip de relaționare care nu dispare doar ajunge într-un con de umbră. Atunci când copilul este apreciat și iubit pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ar putea să fie, acesta experimentează adevărata bucurie a vieții și devine pentru câteva secunde una și aceeași unitate cu tot ceea ce îl înconjoară – atunci trăiește ceea ce înseamnă conectarea completă la momentul prezent, atunci rezonează cu întreg universul. Dar atunci când acesta nu este acceptat, capacitatea copilului de a se bucura și rezona scade, și încetul cu încetul se deconectează de la diferite părți ale lumii externe și ale universului intern.

Pierderea acestei capacități este o vulnerabilitate de conectare. Iar consecința este că mai repede sau mai târziu ajungem să pierdem conștiința nevoii de conectare deoarece anumite părți ale universului nostru interior sunt rupte una câte una. Atunci când copilul spune sau face lucruri cu care cei din jur nu sunt de acord, acesta învață să ascundă anumite părți ale sinelui cu intenția de a evita feedback-ul negativ. Astfel, conduși de dorința de supraviețuire suntem tentați să nu facem sau să nu ne gândim la acele aspecte particulare care sunt considerate de mediu ca fiind inacceptabile.

Din păcate copiii trăiesc adesea experiența respingerii atunci când părinții nu apreciază nevoile normale de dezvoltare ale acestora. Dar la ce nevoi mă refer aici? La prima nevoie semnificativă din viața tuturor – aceea de atașament și conectare la persoana de referință. Dincolo de orice alt impuls copilul are nevoie să-și mențină atașamentul chiar și atunci când se îndreaptă spre explorarea lumii și implicit dezvoltarea abilităților de viață. Atunci când aceste nevoi și impulsuri se dezvoltă, este vital ca părinții sau persoanele de referință să le sprijine total sau cel puțin parțial.


Dacă nevoia este satisfăcută – părinții cunosc nevoia de atașament și aplică strategii sănătoase de conectare la copil, atunci relaționarea devine parte firească și o sursă de satisfacții. Dar dacă nevoia nu este satisfăcută, atunci frustrarea copilului va genera durere. Iar partea primitivă a creierului – partea emoțională – va interpreta această durere ca un semn de pericol. Percepția pericolului cauzează frică, iar frica rezultă într-o rezistență față de tot ceea ce pare a fi periculos. Atunci când avem de-a face cu rezistențele noastre, ne întâlnim cu diferite părți distorsionate ale universului interior. Iar creierul vechi nu va transmite mesaje de genul Maniera în care părinții au răspuns nevoilor mele a fost una nepotrivită, ci mai degrabă ne va comunica că Nevoile mele sunt periculoase. Nu trebuie să am aceste nevoi. Nu trebuie să afle nimeni despre nevoile mele. Nevoile mele vor duce la pierderea mea. Aceasta este o formă de anxietate atât de puternică încât ajungem să ne fie mult mai ușor să ne reprimăm nevoile decât să riscăm expunerea și să trăim umilință sau pierderea persoanelor care se presupune ca ar trebui să ne iubească necondiționat.

ceea ce a fost respins de către părinții noștri să fie ulterior respins și de către propria persoană


Urmând acest tipar, copilul ajunge să-și reprime și să-și ascundă în plan inconștient anumite părți ale sinelui. Legea supraviețuirii face ca ceea ce a fost respins de către părinții noștri să fie ulterior respins și de către propria persoană. Acea parte din noi care nu a fost pe placul părinților devine extrem de periculoasă pentru noi, deoarece atrage pericolul abandonului și implicit al morții. Ajungem să renunțăm la ceva din noi pentru a păstra iubirea părinților. Iar pe măsură ce creștem, cu toții facem o serie de astfel de sacrificii inconștiente pentru a rămâne în siguranță. Astfel, nu toate trăsăturile noastre înnăscute ajung să fie conștiente la maturitate. Părți semnificative ale sinelui nostru sunt pierdute în drumul anevoios spre maturitate. Din păcate cu ceea ce rămânem adesea este o lipsă de bucurie și un sentiment de gol și încercăm să umplem acest spațiu cu tot felul de lucruri nesănătoase.

Consecințele acestor pierderi ale sinelui sunt catastrofale din punct de vedere personal și social pentru cei mai mulți dintre noi. Haideți să luăm un exemplu: Copilul are o dorință. Răspunsul părintelui este Mereu vrei același lucru, vrei prea mult. Copilul învață că este periculos să aibă dorințe. Și astfel bucuria de a trăi se pierde. În locul bucuriei și al energiei vieții rămâne un mare gol. Regula de bază fiind aceea că pentru a supraviețui este nevoie să respectăm ceea ce spun cei din jur, indiferent de costurile implicate de această supunere. Astfel curiozitatea copilului se transformă în obsesie, bucuria se transformă în planeitate și lumea devine un obiect bun de examinat și de categorizat și extrem de riscant pentru implicare și participare. Astfel bucuria și miracolul vieții se pierd. Copilul ajunge să aibă o stimă de sine scăzută, ceea ce-l va face un adult ineficient la muncă și nemulțumit în relațiile de intimitate. Un astfel de adult tânjește după împlinire; este însetat de iubire. La nivel rațional, scopul adultului este acela de a fi fericit, de a avea bani, de a avansa în profesie, de a consuma droguri sau de a face orice îl poate ajuta să pună capăt durerii. Însă, oricât de mult ar încerca să evite durerea, rezultatul este același: un mare gol interior. Ajunge să dezvolte depresie și să recurgă la comportamente de auto-mutilare. Se implică obsesiv în muncă, devine dependent de droguri. Sau alege să-și manifeste furia implicându-se în comportamente agresive. Îi lezează pe cei din jur și adesea devine auto-distructiv psihic sau fizic.

La nivel social prețul pe care-l plătim pentru pierderea anumitor părți ale sinelui este inestimabil. Familiile sunt disfuncționale, copiii sunt neglijați, abuzul de substanțe este legea, închisoarea devine singura limită și adesea ajungem să ne riscăm și ultima carte – viața.

Auto-respingerea este un fenomen care ne atinge mai mult sau mai puțin pe fiecare dintre noi. Dacă ar fi să întrebăm până și cel mai admirat fotomodel din lume ce părere are față de propriul corp, aceasta va scoate în evidență și câteva părți care o fac să se simtă ciudat sau rușinată.

Cu toții pierdem câte o parte din noi pe parcursul vieții. Magnitudinea pierderii variază însă de la persoană la persoană. Unii dintre noi am trăit abuzuri majore sau am trecut prin momente traumatice extreme, ceea ce a făcuta ca singura modalitate de supraviețuire să fie aceea de a ne mutila anumite părți ale universului interior. Nu toți beneficiem în viața de luxul liberei exprimări față de ceea ce suntem sau de plăcerea auto-descoperirii. Unii oameni au învățat din relațiile trecute că anumite părți din ei trebuie ascunse cu strictețe, învățând astfel că a fi pe deplin viu este ceva extrem de periculos.

Există și semeni care au trăit mai puține daune emoționale și nu au fost nevoiți să renunțe la ceea ce sunt cu adevărat. Aceștia au fost încurajați încă din copilărie să fie ei înșiși și au fost apreciați pentru ceea ce sunt cu adevărat. Aceștia au avut permisiunea de a explora și crea, de a-și descoperi melodia unică a universului interior. A fi în relație cu o persoană atât de norocoasă – care se acceptă în totalitate și care are încredere în ceea ce știe și ceea ce face – este o experiență foarte diferită față de o relație cu un partener care a învățat că nu este demn de iubire, de valoare și mai presus de toate, nu este bun așa cum este.

Distribuie

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA