Cum îi putem ajuta pe copiii care şi-au pierdut interesul pentru şcoală?

Contextul pentru care încercăm azi un răspuns este: 

„Am un băiat de 14 ani, clasa a 8-a, care refuză să înveţe. Are note foarte mici, de la 6 în jos. Are profesori care îl meditează, dar nu face niciun progres; profesorii lui îmi spun că nu vrea să se concentreze şi că nu are ambiţie şi voinţă. El vrea doar să se joace la calculator şi la telefon. Eu nu mai ştiu ce să fac.” 

Mă intrigă ori de câte ori aud că la baza lipsei unor rezultate academice ar sta lipsa de ambiţie şi voinţă a copilului. Din experienţa mea de lucru cu şcolarii, fie în cabinet, fie la clasă, ştiu că lucrurile nu sunt atât de simple – nu avem doar un singur vinovat, copilul. De asemenea, atunci când vorbim de voinţă şi de ambiţie, trebuie precizat că acestea sunt nişte abilităţi umane ce se exersează şi care sunt condiţionate de un scop, o direcţie către care să te îndrepţi pentru a obţine ceva anume. Refuzul de a învăţa al unui copil aflat în prag de adolescență are mult de-a face şi cu atitudinea de până la această vârstă vis-a-vis de ceea ce reprezintă școala, per ansamblu, incluzând aici mediul, colegii, profesorii, materiile, precum şi rutinele lui dedicate procesului de învăţare. Ar fi important să sondaţi, ca părinte, ca să vedeți dacă se întâmplă ceva anume în viaţa copilului şi în relaţiile pe care le are cu profesorii şi colegii de clasă, dar și ce anume îl (de)motivează în ceea ce priveşte învăţătura.

Realitatea este că astăzi mulţi copii ajung să se plictisească la şcoală şi adesea îşi pierd răbdarea sau interesul faţă de procesul de învăţare. Este o caracteristică a generaţiei actuale de copii, care accesează foarte facil extrem de numeroase alternative ce le suscită interesul şi îi captivează – chiar dacă aceste alternative de multe ori nu sunt tocmai benefice dezvoltării lor. Pentru această realitate căutăm cauzele şi vinovaţii, în diferite contexte: fie profesorii de astăzi nu sunt suficient de bine instruiţi, fie programa nu este adaptată cerinţelor actuale de dezvoltare, fie mediul de învăţare nu este unul suficient de stimulativ. La toate acestea, analizăm la nivel individual și trăsăturile de personalitate ale copilului, precum şi relaţiile şi interacţiunile din cadrul familiei sau al şcolii.

Şcoala românească are nevoie să înţeleagă că sunt necesare schimbări profunde de mentalitate şi de atitudine vis-a-vis de procesul de predare a materiilor din programele (deficitar) elaborate. Despre acest aspect se tot vorbește de ceva vreme și avem câteva voci suficient de sonore în țară, care doresc să accelereze aceste schimbări. Pe scurt, un palier de dezvoltare ar fi la nivelul instruirii profesorilor – pentru ca ei să-și îmbunătățească metoda de predare. Avem nevoie de dascăli care să aibă abilitatea să-şi transforme elevii din ascultători pasivi în participanţi activi la procesul de învăţare. De profesori dispuşi să-şi adapteze şi ei discursul şi tehnica de lucru, în funcţie de nevoile de dezvoltare şi de cunoaştere ale elevilor. Ştiu, este foarte dificil să-ţi poţi ajusta felul de a transmite informaţia, astfel încât să poţi răspunde optim nevoilor simultane a 30 de copii. Însă, ceea ce contează mult mai mult, dincolo de metoda de predare, este ceea ce transmite profesorul prin felul lui de a-şi arăta interesul faţă de elevi, prin înţelegerea şi sprijinul acordate acestora, prin grija şi afecţiunea manifestată faţă de ei. Felul în care un profesor interacţionează cu copiii la clasă are un rol determinant pentru felul în care copiii asimilează informaţia. Ne amintim cu toţii că, în anii noștri de școală, eram mult mai pricepuţi la o materie sau alta, pentru simplul motiv că aveam un profesor de care ne plăcea.

La baza acestor afirmaţii stau zeci de ani de studii din neuroştiinţe, care au relevat capacitatea extraordinară a creierului uman de a se dezvolta şi remodela ca urmare a experienţei cotidiene, drept răspuns la influenţa mediului. Această capacitate a creierului, numită neuroplasticitate, stă la baza oricărui proces de învăţare. Mai mult, caracteristica de plasticitate a creierului este stimulată atunci când avem cu cel de la care învăţăm o relaţie în care există ataşament, adică grijă şi afecţiune. Pentru a ilustra importanţa unei relaţii pozitive cu profesorii, îmi vin în minte cuvintele lui John Schulman (neurolingvist), care spunea că cea mai bună metodă de a învăţa o limbă străină este să te „îndrăgosteşti” de cineva care vorbeşte acea limbă. Lăsând la o parte motivaţia şi exercițiul, extrem de utile în orice proces de învăţare, atunci când agreăm persoana de la care învăţăm şi ne simţim în siguranţă alături de ea, avem mari şanse să asimilăm informația şi să performăm în domeniul respectiv. Altfel spus, suntem mai deschişi şi mai disponibili afectiv pentru a învăţa informaţii şi abilităţi noi de la cei în prezența cărora ne simțim bine.

Pe de altă parte, ca o trăsătură a timpurilor pe care le trăim, am creat o lume distractivă în mod artificial pentru copiii noştri. Ne este teamă de momentele în care ei se plictisesc. Depunem eforturi pentru a-i distra sau pentru a le oferi alternative de distracţie – fiindcă aşa simţim că ne facem datoria de părinţi, că avem grijă ca ei să fie bine. Am ajuns, noi şi copiii noştri, să trăim în lumi paralele. Ei au lumea lor „distractivă”, adesea generată de un ecran, şi noi avem lumea noastră, în care „avem treabă”. De ce nu le dăm sarcini prin casă copiilor, încă de când sunt de grădiniţă – să ne ajute la așezatul mesei, la strânsul hainelor de pe uscător, la ordonarea jucăriilor? Este o activitate monotonă pentru ei şi lipsită de entuziasm, dar care le pregăteşte creierul să funcţioneze sub „presiunea” plictiselii.

Mulţi dintre copii ajung în primii ani de şcoală indisponibili din punct de vedere emoţional. Curiozitatea lor nu mai e stârnită decât de situaţii ieşite din comun. În primele clase, când se învaţă şi se exersează scrisul de mână, de exemplu, răspunsul lor este: „Nu pot. E prea greu. Prea plictisitor.” De ce? Deoarece „musculatura” creierului nu se pregătește prin distracție nesfârșită. Se antrenează prin efort. Din păcate, pentru a ne atinge obiectivele în viață, trebuie să facem și ceea ce este necesar, adică ce nu ne dorim întotdeauna să facem. În majoritatea cazurilor, copiii noștri știu foarte bine ce vor, dar au o mare dificultate în a face ceea ce trebuie pentru atingerea obiectivului lor. Şi atunci, ajung să îşi piardă interesul față de aspectele pe care nu le înțeleg, se simt demotivaţi față de un obiectiv care nu are sens pentru ei și, în cele din urmă, aleg calea renunţării.

Dacă ai și tu întrebări concrete la care ți-ai dori să primești un răspuns, te rugăm să ne scrii la adresa: contact@paginadepsihologie.roÎncercăm să răspundem cât mai corect din punct de vedere științific, ceea ce înseamnă că nu vor fi neapărat răspunsuri confortabile sau cele pe care ai vrea să le auzi – dar cel puțin te asigurăm de faptul că suntem sinceri și cât mai profesioniști posibil.

Distribuie acum

Oana Calnegru

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Mai multe articole de Oana Calnegru

Explorează

Lasă un comentariu