Skip to content

Majoritatea relaţiilor – de cuplu, de familie sau relaţiile profesionale – încep de cele mai multe ori frumos. Partea de mijloc este mereu grea – fie că vrem sau nu să acceptăm realitatea – iar sfârşitul poveştii este în controlul nostru.

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu adesea îmi prind urechile în pânza relaţiilor din care fac parte şi sunt destul de multe momente în care mă simt blocat – bâjbâi ca într-un labirint din care nu mai găsesc calea de ieşire, care pare să-mi stârnească tot mai mult frustrarea, îndepărtându-mă astfel de ieşirea la suprafaţă şi de cei dragi. Acestea sunt momentele în care mintea îmi produce gândurile de genul: „Nu eşti la locul potrivit. Cei din jurul tău nu sunt oamenii de care ai nevoie. Dacă totul este atât de greu înseamnă că este cazul să ieşi din această relaţie.“ Îmi imaginez că ştiţi la ce mă refer, la momentele în care îţi vine să fugi dintr-o relaţie mâncând pământul şi asigurându-te că niciodată, dar niciodată nu vei mai intra într-o astfel de capacană. Doar că dacă e să-mi analizez cu puţină luciditate istoria relaţională, observ cum acest lucru nu este chiar adevărat – deoarece fug, ies din relaţie şi în următoarea sau în cele care urmează mă trezesc după o vreme cu acelaşi sentiment de „blocaj“, care mă duce din nou în labirintul din care nu găsesc scăparea.

Această perspectivă asupra relaţiilor este de multă vreme vehiculată în literatura de profil. Psihoterapeuţii relaţionali au formulat adesea teoria conform căreia – oamenii au un anumit nivel de maturitate relaţională, ajung până la un nivel al relaţionării după care se lovesc de un blocaj, iar dacă acesta nu este depăşit în relaţiile viitoare se vor izbi din nou şi din nou de aceleaşi dificultăţi.

avem de învăţat anumite lecţii şi de însuşit noi abilităţi de relaţionare dacă vrem să ne cultivăm maturitatea relaţională

Cu alte cuvinte, avem de învăţat anumite lecţii şi de însuşit noi abilităţi de relaţionare dacă vrem să ne cultivăm maturitatea relaţională şi să ne creştem nivelul de inteligenţă relaţională. În lipsa acestei conştientizări toate zbaterile noastre vor fi în zadar, deoarece blocajul în labirint poate fi o experienţă extrem de debilitantă şi împovărătoare.

Blocajul este resimţit diferit de oameni, în cazul meu este ca o negură foarte deasă care mă împiedică să văd cu luciditate o situaţie anume de viaţă, mă cuprinde o panică legată de viitor şi nu mă mai pot odihni bine noaptea, ceea ce-mi creşte nivelul de iritare psihologică şi îmi reduce mult toleranţa – şi devin de-o rigiditate rară. Dar cunosc şi persoane care în astfel de momente, când ajung la mijlocul labirintului, resimt un haos emoţional, nimic nu mai are logică şi sens, toată relaţia pare cusută cu îndoială, neîncredere şi zbuciumul afectiv este foarte mare. La o primă vedere am putea spune că aceste persoane (atât cele rigide, cât şi cele haotice) sunt „defecte“, însă ceea ce pare, nu este ceea ce se întâmplă în realitate. Nu vorbim despre persoane bolnave mintal sau care trebuie să primească de urgenţă un tratament psihiatric – vorbim despre o realitate a relaţiilor pe care dacă nu o cunoaştem, putem ajunge uşor la concluzii eronate sau interpretări incongruente cu starea de fapt, care adesea pot cauza şi mai multe probleme, deoarece acestea par să justifice abandonul şi respingerea.

Revenind la unul dintre marile adevăruri despre relaţiile interumane, vreau să vă subliniez faptul că fiecare relaţie are mai multe stadii sau etape de dezvoltare. Atunci când facem referire la relaţia de cuplu, ştim că aceasta trece de la „iubirea romantică“, către „lupta de putere“ (care este perioada cea mai dificilă) şi abia ulterior poate ajunge pe pâmântul făgăduinţei numit „interdependenţa sănătoasă“.

La fel funcţionează şi relaţia părinte-copil, relaţiile de prietenie sau cele profesionale.

℗PUBLICITATE



În ceea ce priveşte tiparul de relaţionare interumană, a doua etapă este mereu cea mai dificilă şi cu risc crescut pentru separare sau despărţire. Deoarece la început există atracţia şi valorile comune, simpatia şi intenţia de a construi ceva împreună duc la formarea relaţiei, la consolidarea unor legături emoţionale şi psihologice – ştiţi, este acea perioadă în care fiecare se străduieşte să fie mai simpatic, mai drăguţ şi mai amabil (este un proces absolut natural şi firesc). Un proces care poate dura o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, după care în mod obligatoriu începe o furtună – o luptă de putere – în care îndoiala, neîncrederea şi anxietatea dictează paşii noştri şi acţiunile la nivel de relaţionare. Este momentul în care atracţia noutăţii şi a începutului a dispărut, incertitudinea pare să definească relaţia şi totul devine extrem de obositor, acesta este momentul în care suntem nevoiţi să părăsim zona noastră de confort şi să ne asumăm întreaga personalitate, aici ne dăm arama pe faţă şi tot ceea ce a fost uşor cosmetizat la început acum se arată aşa cum este în realitate.

Putem spune că am ajuns la nivelul maturităţii noastre relaţionale, am atins punctul critic de creştere, care nu are cum să fie simplu sau uşor, care necesită multă flexibilitate psihologică şi deschidere spre transformare. Acesta este nivelul despre care vă vorbeam în partea de început a articolului, atunci când rigiditatea şi haosul par să definească comportamentele noastre, este perioada cea mai dificilă din orice interacţiune umană. Partea deloc plăcută este că nu ai cum să sari peste această furtună şi să treci la nivelul următor, oricât de mult îmi doresc să ajung în Raiul Relaţiilor (interdependenţa sănătoasă) nu pot să o fac dacă vreau să ocolesc furtuna. Este exact ca în legile naturii, nu ajungem la primăvară fără să trecem prin iarnă, şi nici la vară fără să ne confruntăm cu primăvara. Iar pentru a putea creşte, avem nevoie să cunoaştem acest fenomen, să-l acceptăm fără a ne expanda încăpăţânarea şi să alegem intenţionat să facem cât mai puţin rău.

În furtună se produc cele mai multe pagube relaţionale, deoarece viscolul psihologic ne împiedică să vedem faţa celuilalt şi riscăm să ne îndreptăm arcul spre inimile celor dragi, ajungând ca abia după o vreme să conştientizăm cât de mult rău am făcut. În furtună este important să ne recunoaştem emoţiile, să ne analizăm povestea de viaţă şi să ne asumăm responsabilitatea faţă de aceasta – esenţial este însă să ne folosim inteligenţa emoţională şi empatia. Şi în loc să investim în replici de genul: „Nu este normal să-mi fie teamă. Nu este firesc să simt furie“, să ne îmblânzim furtuna cu autocompasiunea:

„Este firesc să simt tot ceea ce simt. Este frică, furie, tristeţe – sunt emoţii umane şi absolut normale. Important este să acţionez conform valorilor mele. Dacă sunt furios nu lovesc, este împotriva valorilor mele, oricât de dificil ar fi, îmi permit să trăiesc furia şi dând dovadă de respect o pun în cuvinte. Înţelegând că astfel mă pot elibera cel mai bine de durere şi suferinţă, astfel pot ieşi din furtună.“

După această perioadă de mari zbuciumuri psihologice şi relaţionale, urmează momentul de evaluare a consecinţelor luptei, iar dacă în continuare vedem în persoana celuilalt inamicul, înseamnă că lupta nu s-a încheiat.

Furtuna este necesară pentru a înţelege că persoana de lângă noi nu este inamicul nostru, este doar un tovarăş de călătorie care la fel ca noi suferă, doar că în felul său. Pentru a ajunge la interdependenţa sănătoasă avem nevoie să acceptăm că inamicul este „stilul nostru de luptă“ – răul nu este în oameni, este în ceea ce fac oamenii. Ieşirea din lupta de putere înseamnă a ne recunoaşte rănile şi daunele provocate, a ne activa empatia faţă de persoana de lângă noi şi a îndrăzni să transformăm inamicul în aliat. Este punctul de la care relaţia poate să crescă din nou, este momentul în care soarele se arată şi munca noastră începe să dea rezultate. Mai exact, ajungem spre nivelul următor al relaţiei, acela în care putem simţi bucurie şi împlinire, iar legătura dintre oameni devine şi mai puternică. Suntem recompensaţi natural prin faptul că am crescut, ne-am ridicat nivelul de inteligenţă relaţională şi am mai învăţat o lecţie despre cum funcţionează viaţa.

Începutul este de cele mai multe ori frumos, partea de mijloc este mereu grea – fie că vrem sau nu să acceptăm realitatea – iar sfârşitul poveştii este în controlul nostru. Mai exact îl putem scrie ca în cazul relaţiilor deja expirate sau ne putem asuma curajul de-a face schimbări şi astfel de-a lăsa vulnerabilitatea şi intuiţia sa-şi facă treaba şi, ghidaţi de valorile noastre de viaţă să rescriem sfârşitul poveştii. Ceea ce înseamnă că pe viitor ne vom bloca din nou în labirinturile vieţii, însă ştiind că odată deja am ieşit din acesta, încrederea în noi va creşte şi astfel vom deveni mai puternici şi mai încrezători.

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
21,45 lei
Continuă cumpărăturile
1