Cu visul la psiholog

Totdeauna am visat mult noaptea… ba, uneori, chiar și ziua cu ochii deschiși, așa încât, de multe ori în adolescență mi se spunea „visătoarea”. M-am visat prințesă cu rochii lungi strălucitoare, m-am visat balerină, cântăreață, am visat că zbor, am visat că pot conduce cele mai sofisticate mașini și că pictez tablouri uriașe cât cerul. Toate acestea erau, bineînțeles, doar în vis. Eu nu am voce, picioarele îmi sunt de-a dreptul împiedicate, de zburat am zburat târziu și doar cu avionul, o mașină am condus doar de curiozitate, iar de desenat… ce să spun, un măr îl fac destul de asemănător. Dar visele mele erau constant frumoase și, de aceea, erau foarte importante pentru mine.

Viața mi-a oferit experiențe de tot felul, o adolescență… ca o rochie de prințesă, lungă și strălucitoare, soț, copii, o maturizare lentă și fără urcușuri prea obositoare. Simt că am pierdut ceva pe drum însă, nu știu ce, ceva asemănător cu senzația pe care o ai când bate vântul, îți ciufulește părul și, parcă din joacă, îți ridică rochia în sus, numai să te audă cum râzi și te zbați să-ți acoperi picioarele, și el nu se lasă și te dezgoleste și mai tare, și atunci tu te abandonezi vântului, iar el te îmbrățișează și te ciufulește și mai tare… Ceva asemănător cu bucuria pe care o simți atunci când cineva îți dăruiește o cutie cu bomboane, iar când o deschizi găsești în ea petale de magnolie și un fluture ce abia aștepta să fie eliberat. Ceva care să mă surprindă și să ajute sufletul să trăiască mirarea. În visele mele erau și astfel de momente, și tocmai de aceea ele reprezentau pentru mine o comoară ascunsă, din care îmi luam puterea și bucuria. Fiecare noapte era ca o scufundare prin care culegeam perle de putere sau ca o alergare spre o țintă de lumină de unde primeam bucuria.

Numai că, de doi ani, nu mai visez cum visam. În visele mele sunt temătoare și tristă, alerg spre ceva și nu ajung niciodată, pierd trenuri și rămân singură pe un peron pustiu, iar un anume vis mă vizitează periodic în fiecare lună. „Mi-am pierdut visele” îmi spuneam deseori dimineața, când mă trezeam cu o stare de neliniște. „Cum să-mi regăsesc visele mele dătătoare de bucurie și putere?” era preocuparea zilelor din ce în ce mai cenușii.

Pentru că tuturor lucrurilor îmi place să le găsesc o explicație (deși am aflat că există tot atât de multe lucruri și fără explicație), am încercat să aflu câte ceva despre vise.


Ducându-mă mai în urmă, am găsit explicația Bibliei. Prin înțeleptul împărat Solomon, Biblia spune: „Din mulțimea grijilor se nasc visele”, adică din preocupările sufletești ale conștientului nostru. Pe altă cale, și cercetătorii științifici au ajuns cam la aceeași concluzie, spunând că informațiile din vis au legătură cu niște informații procesate în stare conștientă și că există o legătură între conținutul unui vis și amprenta emoțională a experiențelor de viață.

Sigmund Freud, în Interpretarea Viselor, a prezentat teoria potrivit căreia visele au o strânsă legătură cu sentimentul de împlinire, susținând ideea că imaginile, evenimentele și conținutul unui vis reprezintă dorințele latente stocate în subconștient.

Carl Jung, fost discipol al lui Freud, a dezvoltat ideea că visele îi comunică visătorului lucruri despre el și a propus două metode de interpretare a viselor: obiectivă și subiectivă. Interpretarea obiectivă este cea în care persoanele sau obiectele apărute în vis sunt ceea ce sunt în realitate (adică masa e masă, cățelul e cățel…). Abordarea subiectivă este mai dificilă și presupune că fiecare obiect sau persoană apărută în vis reprezintă un aspect al visătorului.

Studii asupra somnului au descoperit că visele apar în faza REM a somnului, în care activitatea creierului este foarte asemănătoare cu cea din starea de veghe. Nu este clar în ce parte a creierului își au originea visele, dacă există o singură zonă sau mai multe. În cursul vieții, oamenii își petrec aproximativ 6 ani visând – cam 2 ore în fiecare noapte. Cele mai multe vise durează între 5 și 20 de minute, ele apar în timpul somnului la intervale regulate de 60-90 de minute, primul vis fiind cel mai scurt, iar visele dinspre dimineață fiind cele mai lungi.


Am aflat că visele au fost observate și la maimuțe, câini, pisici, șobolani și elefanți, ba chiar și anumite specii de reptile și păsări visează. S-au formulat o serie de teorii asupra viselor, fiecare explicând visul prin prisma domeniului de cercetare. Am citit Teoria neurologică, Teoria psihologică și Teoria psihosomatică, precum și alte teorii mai mult sau mai puțin validate științific, dar nicio informație nu m-a ajutat să-mi regăsesc drumul către visele pierdute.

Nici visele mele nu găseau drumul către mine și trăiam asfel o stare permanentă de insatisfacție. Mă aruncam seara în somn ca într-o apă adâncă din care speram să revin cu putere și bucurie, dar reveneam dimineața obosită și fără chef de viață. Uneori și ziua, când prindeam o oră-două libere, mă culcam și alunecam în somn cu aceeași dorință de a-mi regăsi visele. Dar ele nu au revenit și, mai mult decât atât, devenisem tot mai apatică, irascibilă și nesuferită. Visul recurent pe care îl aveam devenise parcă mai puternic, mai solicitant, astfel că dimineața mă trezeam obosită și temătoare.

Prietena mea, buna mea prietenă din copilărie, cu care deseori povesteam visele și care cunoștea „istoricul” lor, mi-a spus într-o zi:
– Ce-ar fi, dacă te-ai duce la un psiholog…?
– Și ce să-i spun, că mi-am pierdut visele și că am unul care mă înnebunește?

Și m-am dus… După două ședințe de discuții în care aproape că mi-am povestit viața, viața mea reală, terapeutul mi-a spus: „Acum povestește-mi visul recurent…” Și am început să îi povestesc visul care se repetase de atâtea ori, încât îl știam… și în vis, cum se spune.

Eram pe o câmpie întinsă, largă, verde și plină de lumină… singură, mă plimbam liniștită, când deodată la orizont au apărut câțiva cai, alergând oarecum către mine. Cai mari, puternici, sălbatici. I-am privit cu teamă, m-am gândit că trebuie să caut un loc unde să mă ascund, repede, un loc unde să fiu în siguranță. Ar fi putut să mă rănească, să mă facă una cu pământul. Teama a pus stăpânire pe mine – unde să mă ascund pe câmpia aceea întinsă, fără niciun copac, o casă sau altcineva care să mă apere? Panica creștea, nu aveam altceva de făcut decât să mă fac mică, cât mai mică, poate așa nu mă vor vedea, vor trece de mine fără să mă rănească. Încet, am devenit din ce în ce mai mică, până ce-am ajuns să fiu un fir de iarbă, un fir de iarbă «văzător», care zărea printre celelalte fire de iarbă copitele cailor trecând mai departe cu zgomot. Am rămas acolo mult timp, până ce tropotul copitelor lovind pământul s-a topit în aer. Fir de iarbă, priveam cerul albastru printre celelalte fire de iarbă, care de aproape mi se păreau a fi ascuțite ca niște săbii subțiri…

A urmat o terapie de mai bine de un an. Ne-am stabilit niște obiective clare, după cum am văzut, fără nicio legătură cu visul meu. Mai mult decât atât, toată atenția pe care până atunci o acordasem viselor trebuia acum să o aduc în viața reală, în momentul prezent. A fost dificil, și recunosc, mă culcam uneori… visând la visele mele. Am fost conștiincioasă și consecventă cu temele de casă și exercițiile pe care le aveam de făcut. Starea mea însă treptat s-a îmbunătățit, dimineața mă trezeam mai puțin obosită. Mi-am regăsit preocupări vechi ce-mi bucurau sufletul și am încercat lucruri noi care mă entuziasmau. Visul recurent a mai apărut doar o dată și, parcă, atunci teama nu a mai fost la fel de mare. Uneori, nu mai țineam minte ce visasem și nici nu încercam să îmi amintesc. Au apărut vise noi, în care călătoream prin locuri necunoscute – „Interesante vise”, îmi spuneam dimineața, fără să mă preocup prea mult de conținutul lor. Treptat, realitatea a început să devină mai interesantă decât visele mele, eram parcă un alt om, vedeam viața în multe culori, dispăruse cenușiul și, iată, pe nepregătite, fără să mă aștept, a venit către mine un vis:

Eram pe o câmpie întinsă, largă, verde și plină de lumină… singură, mă plimbam liniștită, când deodată la orizont au apărut câțiva cai, alergând oarecum către mine. Cai mari, puternici, sălbatici… erau cai frumoși, plini de viață. M-am întors cu tot trupul către fluviul de viață și freamăt care se îndrepta către mine, mi-am întins brațele și am spus: «Da, da, da… luați-mă pe spatele vostru și purtați-mă dincolo de orizont, ridicați-mă pe spatele vostru și luați-mă cu voi.» Ei se apropiau din ce în ce mai mult, eu trăiam o bucurie ca și cum trebuia să se întâmple ceva necuprins în cuvinte. Deodată, am văzut cum cresc din ce în ce mai mult, mare, tot mai mare, cu cât ei se apropiau cu atât eu eram mai mare, iar când au trecut pe lângă mine m-am ridicat și am cuprins sub picioarele mele întrega herghelie, toți caii mă purtau pe spatele lor într-un trap nebun, către un orizont pe care eu nu îl vedeam… Simțeam vântul în păr, pe față, pe trup cum mă lovește, simțeam că zbor repede și înalt dusă de freamătul tropotului, pe care îl auzeam din ce în ce mai puternic… mai puternic. Și zâmbeam, apoi râdeam, apoi plângeam…

Abia am așteptat ședința următoare, voiam să îmi povestesc visul. După ce l-am expus, bineînțeles cu emoția pe care încă o resimțeam, terapeutul mi-a spus:

„Acum putem încheia terapia. Din moment ce ai făcut din viața ta un vis frumos, nu mai e nevoie să cauți puterea și bucuria în vise… Visele îți vor pleca din nou, când vei uita să îți trăiești clipa…”

Distribuie acum

Cornelia Hancsiki

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Cornelia Hancsiki

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA