Skip to content

Este ora 11 noaptea iar eu mă plimb prin casă în pijama și strig: ești aici? Vocea nu îmi aparține în totalitate. Parcă aș recita o poezie învățată pe de rost, fără să îi înțeleg sensul. Inima îmi bate să îmi spargă pieptul și încerc din răsputeri să nu fug să mă ascund sub plapumă. Știu că, doar ținând capul sub învelișul alb și sufocant, mi se potolește cât de cât frica. Totuși, fac progrese. După zile de încercări eșuate, am reușit în sfârșit să îngâim ceva cu voce tare. Nu aș fi avut curajul să fac nici atât dacă, după ultima ședință de terapie, nu aș fi primit ca temă să mă împrietenesc cu fantomele.

Am 26 de ani și dorm cu plapuma trasă peste cap de câte ori rămân singură acasă. Suficient de des încât să fie o problemă stânjenitoare. Până acum doi ani îmi era frică de spirite, în general. Deși, exceptând filmele, nu văzusem niciodată un om mort. După moartea bunicului meu, întreaga-mi anxietate s-a concentrat în jurul posibilei întâlniri cu el.

Am încercat de fiecare dată să alung frica cu argumente logice, spunându-mi că existența încetează odată cu moartea. Că sufletul – sau partea pe care ne place să o numim astfel – nu se poate manifesta în lipsa materiei. Raiul, reîncarnarea, le-am scos și pe ele din ecuație, considerându-le de aceeași sorginte cu fantomele. Invenții menite să aducă alinare celor care nu se pot împăca cu finitudinea morții. Chiar dacă, prin absurd, spiritele ar găsi o modalitate să rămână captive în eternitate, mi-am zis că nu ar avea sens să îmi dorească răul ori să mișune prin casă doar la lăsarea întunericului.

O vreme le-am atribuit fricii de întuneric care în copilărie a trecut drept ceva firesc pentru un copil sensibil, cu o imaginație bogată. La maturitate, am început să caut explicații mai complexe. Cărțile de psihologie și neuroștiință au luminat o parte a adevărului. Printre altele, am învățat despre anxietatea de separare, fenomen prevalent, ca și în cazul meu, la cei cu părinți divorțați.

Anxietatea de separare este un proces de dezvoltare normal și indică un model de atașament sănătos al copilului față de părinte. Printre mamifere, atașamentul este un beneficiu evoluționar. Cu cât mamele și puii lor reușesc să se țină aproape reciproc și implicit să prevină anxietatea produsă de separare, cu atât mai mult le cresc șansele de supraviețuire.

John Bowlby, psiholog britanic specializat în cercetarea proceselor de dezvoltare ale copiilor, crede că anxietatea adulților este direct influențată de relația incipientă dintre aceștia și părinții lor. Metoda de parentig a mamei, cele mai mărunte experiențe negative sau chiar stresul minor din timpul sarcinii pot cauza modificări la nivel neuronal și impregna stresul în genele copilului.

Dintotdeauna mi-am privit mama ca pe unica sursă de protecție, colacul meu de salvare. Anxietatea de separare a elucidat misterul fricii de întuneric, dar și simptomele mai puțin voalate, ca atacurile de panică atunci când ea nu se afla în preajmă. Era suficient să meargă până la magazinul din colț sau să ducă gunoiul ca pe mine să mă cuprindă spaima certitudinii că a murit. Nu o dată m-a găsit tăvălindu-mă, învârtindu-mă în cerc până mi se făcea rău sau repetând anumite fraze în mod obsesiv. Ceream tot timpul să știu la ce oră se va întoarce și scorneam strategii pentru a o face să nu plece. Îmi amintesc o seară de ianuarie când, în toiul gerului, bunicii m-au recuperat din fața blocului, învinețită și semi-conștientă. Fugisem din casă în tricou ca să o caut pe mama și mă ascunsesem sub scara blocului de unde puteam să pândesc toate mașinile.

℗PUBLICITATE



Dacă restul fricilor am învățat să le gestionez, pe fantome nu am izbutit să le alung și a trebuit să sap mai adânc în timpul terapiei.

Un răspuns descoperit este că mintea încearcă în continuare să deslușească misterul morții, dincolo de soluțiile logice pe care i le servesc eu. Știind cât de des mi-am alimentat cinismul în defavoarea spiritualității, mi-am zis că lecția este, în cazul acesta, bine-venită. Declicul final s-a petrecut însă când am insistat pe faptul că întunericul în sine este mai puțin paralizant decât încercarea de a ține ochii închiși. Pe măsură ce strâng pleoapele, o iau razna tot mai mult. Palpitații, vârtej, teroare. După câteva secunde trebuie să îi deschid de parcă, prin ochi aș respira.

Chiar și statul cu capul sub plapumă este formal, pentru că trag cu ochiul. Vreau să anticipez, să prind un potențial pericol înainte de a se materializa. Vreau să dețin controlul.

Așa cum urăsc surprizele sau cum prefer să iau asupra mea orice sarcină decât să o las în mâinile altcuiva și lupta cu fantomele este dorința mascată de a anihila neprevăzutul. Am înțeles demult că trebuie să mă împrietenesc cu disconfortul pe care îl simt când nu dețin controlul. Însă, precum zahărul care se ascunde în mult mai multe alimente decât ne imaginăm, la fel și nevoia de a controla se manifestă în feluri bizare.

Cât de departe merge setea mea de control, am realizat în totalitate abia când am încercat să fac exercițiul propus de terapeut și nu am reușit. De fiecare dată când voiam să rostesc ceva, mi se înmuiau genunchii. Gândul că mi-ar putea răspunde și infirma teoriile atent construite conform cărora nu există, mă îngheață de spaimă. Mai tare decât ideea că aș putea intra în contact cu ele, mă sperie gândul că această  întâlnire nu face parte din planul meu. Cum voi face față unei posibilități pe care nu am luat-o în calcul?

Scriind aceste rânduri, mi-am ridicat de mai multe ori privirea din ecran și am vorbit din nou, cu voce tare. Deși știu că nu voi primi niciun răspuns, o parte din mine vrea ca nemaiauzitul să se producă. O fantomă, cred totuși, e mai puțin înfricoșătoare decât un control freak nelecuit.

Sabina Gal este scriitor freelancer și colaborează cu reviste din România și Anglia. A absolvit Relații Internaționale la London Met University și în prezent locuiește în New York de unde scrie eseistică pe teme de identitate, relaționare și dezvoltare.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
23,65 lei
Continuă cumpărăturile
1