Creștem oare adulți fericiți?

În general scriu articole în care vorbesc despre mituri cu care trăim în parenting sau în relații, dar mai presus de toate am scris despre lucruri pe care părinții noștri le făceau și noi tindem să le repetăm, fie în relația cu copiii noștri, fie în cea cu partenerul de cuplu. Am dat însă de un articol mai vechi al lui Kathy Caprino care vorbește despre șapte greșeli pe care le fac, în general, ”noul val” de părinți. Tinerii care nu sunt de acord cu felul în care au fost crescuți în familiile lor de origine și care au, în schimb, tendința să devină hiperprotectori. Aș vrea să împărtășesc aceste idei, bazate pe dovezi științifice, foarte frumos argumentate de autoare și pe care le-am asortat cu câteva exemple autohtone. De ce? Pentru că publicul român, avid de modele de parentaj, are o paleta enormă de idei și curente din care să se inspire. Noi, cei din generația care acum ajunge la maturiatate (cu greu) – și mă refer aici la cei cu vârste cuprinse între 25 și 45 de ani – nu am fost educați suficient în spiritul gândirii critice. Suntem aceia care mergeau frumos la școală zi de zi și cărora li se serveau cunoștințele cu lingurița fără a avea posibilitatea de a întreba de ce? Tot noi suntem aceia în a căror educație rușinea a jucat un rol central. Tata, un tip relaxat de altfel, frecvent mă întreba când făceam ceva ce contavinea normelor lui: ”Nu ți-e rușine?”. Nu înțelegeam niciodată ce-i cu întrebarea asta…

Astfel că, nu este de mirare, că sunt la mare modă ”experți” care promovează parentingul complet necondiționat. Curente care predică atașamentul extrem, alăptatul ca în lumea a 4-a și purtatul copilului până când el intră la școală, utopice de fapt, dar care au potențialul să ne umple permanent de vina nereușitei, sunt exact ce învățăm în ultimii ani că e absolut necesar pentru binele celor mici. Oare așa să fie? Creierul are nevoie de familiaritate așa că, dacă vine cineva și te dojeneste pentru eșecul tău, la urma urmei normal și chiar util evoluției, exact așa cum se întâmpla și în copilăria ta, vei lua asta de bună și ca orice fetiță cu „daddy issues” de prin filmele americane, te vei îndrăgosti de domnul respectiv, deși el nu vine cu cine știe ce dovezi și nici nu ține cont de tine, părintele, ca ființă umană și tu cu nevoi nesatisfăcute în trecutul tău.

Dar ce facem așa greșit și totuși cu cele mai bune intenții? Deoarece majoritatea părinților își iau deciziile cu cele mai bune intenții față de copiii lor, nu am nicio îndoială că așa este.


În primul rând, copiii din ziua de azi nu experimentează riscul. Facem orice ca să îi protejăm de orice pericol, oricât de improbabil. De mai mulți ani nu mai vedem copii jucându-se în fața blocului. E periculos, extrem de periculos! Părinții din ziua de azi se tem că le vor fi răpiți copiii – deși statisticile în acest sens nu abundă de cazuri, dar probabil că asta se datorează și părinților protectori. Studii științifice care au la bază date reale și nu fobiile părinților au relevat că acei copii care nu se joacă afară și care, în consecință, nu sunt expuși riscului de a se juli în genunchi, de exemplu, ca adulți sunt mult mai la risc pentru a dezvolta tulburări de anxietate. Cu alte cuvinte: câteva ore de joc în aer liber pe zi în copilărie îi pot salva pe copii de un pumn de pastile și o viață de frică. Pe de altă parte, dacă nu învățăm copiii să se expună riscurilor în mod sănătos, de la vârste mici creăm premizele pentru o stimă de sine scăzută, deoarece copilul învață că nu poate.

Ce mai facem când ne protejăm extrem copiii este să îi salvăm, să le rezolvăm rapid chiar și cea mai mică problemă, fără a-i lăsa pe ei să-și bată capul, să se frustreze sau să se înfurie. Și în felul ăsta, cum ar putea ei învăța să se descurce singuri în viață? Cam greu, când esti obișnuit să te salveze mami și tati de consecințele propriilor acțiuni. De ce vedem atât de multă neasumare în jur? De ce povești similare celei din filmul Poziția copilului încep să devină o normă? De ce mulți oameni au un loc de control deosebit de extern, dacă pot spune așa? Deoarece nu s-au confruntat cu vinovăția niciodată. Vinovăția este un sentiment sănătos deoarece îmi oferă posibilitatea de a realiza că am greșit și că trebuie să repar. Vinovăție înseamnă că realizez că ceva ce am făcut nu a fost bine, fiind diferită de rușine, emoția care îmi spune că EU nu sunt bun și pe care ar fi bine să nu o practicăm față de cei mici. Un adult asumat trebuie să fie capabil să realizeze că a greșit și să dorească să repare greșeala, așa că mai degrabă discutați cu cei mici și ghidați-i în găsirea de soluții, nu le rezolvați voi problemele deoarece asta vă va bântui mai târziu.


Copiii descoperă mai devreme sau mai târziu că în lumea din afara familiei lor nu sunt chiar atât de speciali

Mentalitatea conform căreia toți copiii sunt câștigători în orice competiție sau joc și speciali în viața de toate zilele, izvorâtă din cultura nord-americană a ultimelor decenii, începe să fie și ea demontată de studii recente. Se pare că o mare parte din consecințele acestei abordări sunt complet nefaste. Copiii descoperă mai devreme sau mai târziu că în lumea din afara familiei lor nu sunt chiar atât de speciali, nu câștigă de fiecare dată la fiecare joc și nu pot fi premianți în permanență, fără să depună eforturi. Astfel, ei înțeleg că părinții lor i-au mințit și crudul contact cu lumea îi poate conduce către comportamente de tipul trișatului, minciunii și exagerării pentru a putea face față realității neprietenoase pe care nu au fost condiționați să o cunoscă mai devreme.

Și ajungem la renumitul parenting fără ”nu-uri”! Ce utopie! Ce nebunie! Pentru niște adulți care au crescut cu nu în urechi sună minunat, dar în realitate este o aberație monumentală izvorâtă din nevoia noastră, a adulților, de a fi iubiți necondiționat și de a părea cele mai zen și mai minunate ființe de pe Terra, dar și din nevoia unei generații de a schimba o paradigmă – ceea ce nu este rău, ca intenție. Nevoia reală a copilului este de a avea limite și reguli care îi fac viața mai usoară, mai previzibilă, de a experimenta frustrarea pentru a învăța să o tolereze, nu de a-și idolatriza în permanență părintele care îi face toate poftele. Nu pledez pentru rigiditate ci pentru consecvență și ancorare în lumea reală. Pentru experimentarea cu temutul nu sau nu acum. Altfel, cât de șocantă o să fie prima zi de școală a unui copil care până atunci nu a auzit cuvântul nu? La asta v-ați gândit? Mai pledez și pentru folosirea cu mai mare grijă a recompenselor materiale. Nu orice nota de 10 atrage după ea o cumpărătură la mall și nu orice medie generală peste 9 un telefon nou. Astfel de comportamente din partea părinților atrag după ele pierderea motivației intrinseci – copilul nu va mai face nimic fără perspectiva recompensei materiale – și nu echivalează nici pe departe cu dragostea necondiționată. Bucuriile mici și dese cu valoare socială de tipul timp special petrecut împreună cu părintele sau întreaga familie, îmbrățișările, cuvintele frumoase, aprecierea și încurajrea, sunt cele pe care ar trebui să le practicăm în educația copiilor noștri. Cred că le putem arăta copiilor că succesul depinde, în mare măsură, de propriile lor acțiuni și fapte bune.

Meseria de a fi părinte seamănă foarte mult cu cea a unui ghid: adolescenții, mai ales, au nevoie să experimenteze, iar noi trebuie să îi lăsăm, dar să le fim disponibili în permanență și să le povestim din când în când și experiența noastră. Nu încurajez o atitudine de genul ”pe vremea mea”, deoarece asta va face un adolescent să fugă departe fără a se mai uita în urmă, ci să le povestim copiilor cum ne-am simțit noi și cum am acționat în circumstanțe similare, chiar dacă nici noi nu am luat de fiecare dată cele mai bune decizii. Într-adevăr, creierul uman nu este structurat de așa natură încât să învețe foarte mult din experiențele altora, cu excepția acelor exemple marcante, dar este momentul să renunțăm la mitul părintelui care a fost un adolescent sau un copil sau un elev perfect.

Majoritatea copiilor au aptitudini deosebite în anumite domenii dar asta nu îi face performanți în toate ariile vieții lor. De exemplu, un copil care este dăruit cu mult talent artistic nu este neapărat foarte bine echipat din punct de vedere social, deși aceasta nu este o regulă ci doar un exemplu. Acesta poate fi și motivul pentru care artiști sau profesioniști foarte înzestrați în domeniile lor de activitate sunt prinși uneori în ipostaze care duc la scandaluri publice, care țin prima pagină a tabloidelor. Ca părinți, trebuie să acordăm atenție tuturor ariilor de dezvoltare ale copiilor, fără a întârzia momentul în care le acordăm copiilor independența și să le creăm circumstanțele necesare descoperirii tuturor aptitudinilor pe care viața le va cere.

Sarcina cea mai grea a adultului este însă aceea de a întruchipa acel model pe care vrea să îl transmită mai departe. Educația nu se face numai cu vorba ci mai ales cu fapta! Putem pune bazele unei lumi mai bune chiar începând din casa noastră cultivând onestitatea, moralitatea, generozitatea și spiritul proactiv de la cele mai fragede vârste. Nu trișați – copilul observă de pe bancheta din spate când tati depășește o coloană de mașini ca să se bage în față și va face la fel când nu-și va aștepta rândul la tobogan. Copiii sunt foarte atenți iar atitudini de ”și mie ce-mi iese la afacerea asta” îi vor învăța să nu dea fără a primi imediat ceva la schimb. Dacă nu sunt martorii unor comportamente altruiste de tipul donațiilor de haine sau jucării vechi sau a voluntariatului este puțin probabil să se angajeze singuri în astfel de activități, dovedite științific ca avand rol benefic în prevenirea problemelor de sănătate mintală. Cum ne așteptăm să găsim curățenie în camera celor mici dacă ei văd că mami sau bona scuipă cojile semințelor pe jos lângă banca de la locul de joacă al copiilor sau că familia lor a lăsat în urmă un dezastru ecologic în poienița unde au fost la grătar?

Distribuie

Cristina Petrescu-Ghenea

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Mai multe articole de Cristina Petrescu-Ghenea

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA