Skip to content

Ca adulți auzim adesea despre diverse „fii serios, nu-i o joacă“. E clar că este important, dacă sună astfel. Nu este de mirare că joaca s-a așezat frumos la coadă, când este vorba despre priorități în relația cu copiii.

Subiectul este unul foarte consistent așa că îți voi vorbi doar despre câteva lucruri care mi-au atras atenția pe măsură ce am devenit tată. Da, deloc uimitor, dar ca și alți bărbați, nu am fost direct „tată“ când este vorba despre joacă. Prea instruit ca bărbat, m-am simțit neajutorat ca părinte, mai ales că era vorba despre păpuși și rochițe.

Treptat, am înțeles că undeva, pe drum, ca adulți, ne-am pierdut mare parte din capacitatea de a ne juca: fiecare poate să își analizeze nivelul rămas printr-o introspecție privind gradul de libertate, creativitate și spontaneitate, manifestate natural. Adevărul este că în viața noastră, a adulților, nu există prea mult spațiu pentru amuzament și jocuri. Zilele noastre sunt pline de muncă, stres și lucruri de făcut. Poate că vrem să ne jucăm, dar riscăm să sfârșim repede pentru că ne luăm prea în serios și în consecință ne plictisim, nu știm să pierdem sau vrem să învățăm copilul să arunce mingea corect, când el vrea doar să dea pase. Și crede-mă am facut acest lucru…

Ne plângem că ei, copiii noștri, nu pot fi atenți prea mult timp, dar oare noi rezistăm măcar jumătate cât ei când este vorba să ne jucăm la rugamintea lor?! Unii dintre noi da, alții nu… Este adevărat că, de obicei, adulții nu se joacă la fel de spontan precum copiii. Dar noi putem alege și ar trebui să alegem să ne jucăm, chiar dacă nu prea avem chef.

prin joc lucrurile capătă sens, iar copilul se vindecă de tristețe și de temeri sau trece mai ușor peste momentele dificile

Am descoperit în timp că pentru fetița mea, jocul este totodată mijlocul prin care ia lumea în stăpânire, doboară dragoni, explorează și găsește înțelesul tuturor experiențelor noi. Am descoperit că prin joc lucrurile capătă sens, iar copilul se vindecă de tristețe și de temeri sau trece mai ușor peste momentele dificile.

Relevantă a fost pentru noi experiența cu „fluturașul“. Să-ți povestesc: fetița noastră a fost internată cu o infecție bacteriană severă (dupa prima săptămână de grădi, cum se mai întâmplă) și a fost necesar să i se facă antibiotic la fiecare 12 ore direct în branulă, timp de 7 zile, deci și după externare. Avea trei ani și jumătate și cert este că toți, și noi ca părinți și ea, eram speriați rău. Atunci ne-a venit ideea să redenumim branula, să-i spunem „fluturaș“ și să-i dăm viață. Astfel, noi mergeam la spital să hrănim fluturasul ca să fie bine și el și ea, fetița noastră. Și am promis că la urmă vom elibera fluturașul ca să zboare să ajute și alți copii. La sfârșit, fetița noastră a vrut să se asigure că fluturașul va ajuta și alți copii.

℗PUBLICITATE



Parentajul și joaca pot să pară contradictorii, dar uneori avem nevoie doar de un mic imbold ca să ne găsim unul pe altul și să ne simțim bine împreună. Parentajul prin joc începe cu jocul, dar include multe altele — de la bătaia cu perne, la reglarea șeii la bicicletă sau udatul florilor și până la ascultarea temerilor și viselor copilului înainte de culcare.

Joaca, constituie în același timp, principala modalitate a copiilor de a comunica, experimenta și de a învăța. Am înțeles că joaca are întotdeauna semnificații mai profunde decât credem de obicei. Aici asemănarea cu ceea ce fac, să spunem puii de lup când se joacă, este evidentă. Aceștia exersează prin repetare ceea ce văd la adulți. Ei încearcă rolurile și aptitudinile părinților.

Am învățat puterea unui „Da“ spus din toată inima. Jocul, în mod paradoxal, trebuie luat în serios: trebuie să fii cât se poate de vioi în timpul lui, folosind gesturile, tonul vocii și expresiile faciale. Entuziasmul face parte din pachet, așa că adu-l cu tine!

Acum spun mult mai des „Da“ atunci când fetița mea mă roagă să ne jucăm. Hai să-ți povestesc o întâmplare. Când fiica mea a venit și m-a rugat să îi desenez diverse lucruri, m-am panicat. Voiam să trag cu pistolul, să manevrăm mașinuțe s.a.m.d. Dar ea voia să-i desenez… Sunt praf la desenat, pe bune! Din fericire după un prim „Nu știu“ la care ea a insistat, evident tristă, să desenez, am acceptat. Nu susțin că am înțeles atunci, pe loc, beneficiile răspunsului afirmativ, dar uneori curajul este suficient și este apoi răsplătit. E greu să-ți imaginezi cum arată primul ponei pe care l-am desenat. Soția mea râdea în hohote, iar eu îi făceam rușinat semne disperate să se oprească, să nu deconspire lipsa mea de talent. Fetița noastră a și zis că nu seamănă, dar l-a colorat cu bucurie și a fost un prilej să îi spun că am încercat și asta este important și că mi-a facut plăcere. Și de atunci i-am mai desenat diverse, cu mai mult sau mai puțin talent. Practic, în loc să spun „N-o să meargă“, „Nu pot“, am spus „Hai să încercăm și să vedem“. Tot ce încerc să fac, și te încurajez și pe tine, este ca atunci când vreau să spun „nu“, să analizez dacă refuz din cauza propriului sentiment de disconfort sau pentru că este într-adevăr necesar. Pentru că, uneori, refuzăm pentru că supraestimam pericolele, subestimăm capacitățile copiilor și ne lăsăm conduși de propriile temeri.

Mi-e din ce în ce mai clar că joaca este un proces care nu se oprește niciodată, este exact cum am crescut și tu și eu, din etapă în etapă, bucuroși de fiecare dintre ele și mereu uimiți de noutatea orizontului care se deschidea înaintea noastră. Poate am uitat, dar și noi stăteam mult timp făcând același lucru în joacă — eu puneam mereu doi-trei soldăței de plastic în planta din ghiveci care mă primea cu înțelegere. Apoi aduceam mașina de poliție care se rotea haotic pe roți și nu uitam nici de avion. Totul pe covorul care părea o rețea nesfârșită de autostrăzi.

Jocul este posibil oriunde și oricând – este un tărâm al fanteziei, al posibilităților nelimitate. De fapt, așa aș defini eu joaca, dacă m-ar întreba cineva. Iar pe acest tărâm, copiii pot pătrunde cum, cât și când doresc. Acum știu că și noi, adulții, putem alege să intrăm, să ne întoarcem, chiar dacă stângaci sau timid uneori. Copiii noștri nu ne judecă, ei ne așteaptă de fiecare dată, cu aceeași bucurie, ca prima dată.

Un bărbat din România, soț și tată, care și-a asumat curajul de a-și înfrânge “demonii personali” cu ajutorul psihoterapiei. Îmi doresc împărtășirea unui conținut sincer și autentic, presărat cu multe experiențe personale, temeri, schimbări și speranțe. Din motive de confidențialitate voi folosi pseudonimul “White Wolf” (Lupul Alb, cu referire la vechea istorisire a indienilor Cherokee, despre căpetenia unui mare sat).

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
37,95 lei
Continuă cumpărăturile
1