Copilul la spital, nu e mașină la mecanic

Săptămâna trecută am reacționat pe Facebook la un caz recent al unui bebeluș de 3 săptămâni învinețit în încercarea de a i se pune o branulă, în absența mamei. Mi se atrage periodic atenția asupra acestor cazuri, întrucât am inițiat în 2015 o petiție online numită „Copiii sunt suflete, nu organe”, în care atrăgeam atenția asupra riscului de traumatizare emoțională a copiilor pe parcursul anumitor proceduri medicale, dacă ele se desfășoară în condițiile separării copilului de mamă.

La fiecare astfel de caz, pagina mea se umple de tot felul de comentarii și reacții. Unii mă acuză că nu sunt medic, deci nu pricep, deci nu pot comenta. Alții mă acuză că vreau să instig, unii conchid că sunt mofturi cauzate de plictis. E adevărat, nu sunt medic. Dar nu comentez procedurile medicale în sine, ci practica separării copilului de mamă — în unele spitale, uzuală, din păcate. Nu instig la nimic, decât, poate, la dialog și la o perspectivă mai de ansamblu asupra actului medical. De asta da, mă fac vinovată. Dacă sănătatea emoțională e un moft, fie: mă declar și aici vinovată. De plictisit, nu mă plictisesc, fiindcă am o activitate profesională solicitantă ca psihoterapeut și o familie minunată, în care încercăm să creștem, sănătoase din toate punctele de vedere, două fetițe.

Într-ununul dintre comentarii, interlocutorul meu, recunoscând limitele metaforei, mă întreba dacă la mecanic stau lângă mașină să văd ce face mecanicul. Mi se pare o întrebare foarte bună, în care sunt condensate cumva toate neînțelegerile acestei situații: de ce-ar fi indicat ca părintele să fie în sala de tratament lângă copilul său? Să supravegheze medicul! Eu nu stau lângă mecanic să văd ce face el cu mașina mea, pentru că habar nu am ce face mecanicul și dacă își face bine treaba. La fel, părinții nu ar putea evalua corectitudinea procedurilor medicale. Nu stau lângă mecanic, pentru că pe mașina mea nu o doare ceea ce îi face mecanicul. Dar la medic stau lângă copiii mei și nu accept să îi las singuri, pentru că pe ființele umane le doare și, atunci când ceva nu e bine în viața lor, se uită mai întâi către noi, părinții. Cum îmi poate cere cineva să îmi părăsesc copilul – fie și preț de câteva secunde?

Un copil bolnav nu are nevoie și de anxietatea separării de părinte. Personalul medical, spitalul nu prezintă încredere și siguranță pentru copil: e un loc nou, cu lumini puternice și oameni străini care te înțeapă. Cum să crezi că ești în siguranță? Rolul meu, ca părinte, în sala de tratament nu e să îl urmăresc pe medic. La fel ca la mecanic, habar nu am dacă, ce face, face bine. Rolul meu e să mențin copilul calm, liniștit, să îi distrag atenția de la durere, astfel încât personalul medical să își poată face treaba. În brațele mele, copilul meu are cele mai bune șanse de a fi cooperant când ajungem la urgențe. Dacă nu poate sta în brațele mele datorită specificității procedurii medicale, să mă vadă și să mă audă tot îl ajută, chiar dacă plânge foarte tare dorind să ajungă înapoi în brațele mele. Copilul meu nu e mașină, îl doare. Nu e un obiect pe care îl las pe mâna cuiva de încredere și revin când e gata reparat.


Vă mărturisesc că nu reușesc să înțeleg preferința unor cadre medicale în a lucra cu un copil isteric, imobilizat cu forța de două-trei persoane. Nu reușesc să înțeleg nici de ce unii medici sau asistenți din unele spitale se gândesc că eu aș vrea să stau în permanență lângă copilul meu ca să îi urmăresc pe ei. În 2015, când am ajuns la unitatea de primiri urgențe cu micuța mea de 1 an și 3 luni, care „gustase” niște detergent, am refuzat să ies până i se ia sânge și i se pune branula. Doamna doctor a reușit atunci să convingă asistenții medicali să facă aceste proceduri cu mine de față. Sincer, nu îmi amintesc numele sau trăsăturile vreunuia dintre ei, deși tare aș fi vrut să o țin minte pe doamna doctor, ca să îi pot mulțumi. Atenția și interesul meu au fost fetița mea și starea ei, nicidecum ce fac medicul și asistenții medicali.

Deși mai rar, ajung uneori la urechile mele și povești fericite. Astfel, recent am aflat că, tot în Cluj, aproape peste drum de unitatea de primiri urgențe copii (de unde primesc atât de des vești neplăcute despre copii și părinți traumatizați), la clinica de intervenții maxilofaciale, există medici care nu doar că le permit părinților să rămână, ci insistă în acest sens. Medici care, înaintea anesteziei, insistă ca părintele să fie prezent, atât timp cât copilul e conștient. Și insistă să fie aproape părintele, astfel încât, atunci când își revine din anestezie copilul, să își vadă părinții, să nu se sperie crezând că a fost abandonat. Iată că se poate, și nu peste tot este o situație tensionată în care, parcă, părintele și cadrele medicale sunt de o parte și de alta a baricadei.

Scopul este comun: sănătatea copilului. Colaborarea și cooperarea între părinte și copil, părinte și medic ar atrage, desigur, și cooperarea medic și copil. Și nu îmi poate spune nimeni că ar fi dezavantaje în această situație. Evident, nu toți părinții pot fi de ajutor, unii leșină, alții se panichează. De acord, dar haideți să nu pedepsim toți copiii și să îi privăm din start de siguranța brațelor părintești, doar pentru că unii părinți nu se descurcă. Haideți să-i oferim fiecărui copil șansa de a se simți în siguranță, atunci când se află în spital. Pentru că un copil la spital nu e o mașină la mecanic. Pentru că un copil nu e un organ cu o anumită defecțiune. Un copil e un suflet, o parte din cea mai puternică relație cunoscută nouă: părinte-copil. De ce să nu folosim forța acestei relații în beneficiul tuturor? De ce să ne luptăm unii cu alții, în loc să colaborăm unii cu alții, în relații sănătoase (părinte-copil, medic-pacient, medic-aparținător)?


Distribuie acum

Adela Moldovan

Este doctor în psihologie și psihoterapeut. Are o experiență clinică de aproape 10 ani cu copii, adolescenți și adulți. O fascinează tot ce ține de natura umană, oamenii și relațiile dintre ei. Își iubește meseria și încearcă să se perfecționeze continuu. Este și mama a două fete cucuiete, cum îi place ei să spună, experiență care a transformat-o profund.

Mai multe articole de Adela Moldovan

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA