Copiii și oceanul emoțiilor în vacanță

Vacanţa de vară e la jumătatea ei, iar noi, părinţii, petrecem mai mult timp cu copiii decât de obicei, ceea ce presupune că starea de conectare dintre noi creşte. Iar atunci când conectarea este profundă, oceanul emoţiilor care inundă sistemul limbic (centrul socio-emoţional al creierului) începe să se învolbureze.

Fiindcă unul dintre lucrurile frumoase pe care le aduce cu sine conectarea este siguranţa emoţională, care presupune că intimitatea părinte–copil este atât de mare, încât oceanul plin de valuri de furie, de tristeţe, de teamă, de durere vrea să le reverse şi să redevină un ocean paşnic şi lin. Copilul aşteaptă, în aceste momente, ca adultul de lângă el să îi acorde atenţie şi blândeţe.

Vă povestesc acum o zi din viaţa mea de părinte cu fetiţa mea de aproape 7 ani, Anna, şi o să vă arăt cum se învolburează oceanul şi apoi cum se revarsă, pentru ca, mai apoi, să redevină albastru şi calm.


Într-o zi de vacanţă, am luat-o pe Anna să petrecem câteva ore împreună în oraş. Un timp special, în care i-am zis că facem ce vrea ea o vreme, dar că după aceea vom merge cu rolele în parc. Anna a vrut să îi cumpăr cărticele cu abţibilduri. Asta am făcut. Ne-am oprit apoi la o cofetărie, să luăm ceva bun şi să lipim stickere, am făcut-o să râdă când am jucat „Adevăr sau provocare”, iar Anna mă provoca să mă duc la mesele oamenilor să le cer o bucăţică din ce mâncau ei – iar eu făceam asta! În tot acest timp, oceanul emoţiilor ei a detectat senzaţia de siguranţă, fiindcă râsul şi atenţia cu care am învăluit-o au creat acea conectare profundă. După vreo două ore, i-am reamintit că mergem în parc cu rolele. Fix în acel moment, Anna a început instant să plângă, spunându-mi că am irosit tot acest timp împreună, fiindcă nu i-a plăcut nimic! În acel moment, am înţeles că oceanul ei emoţional începe să se reverse cu fluxuri şi refluxuri necontrolate. Că siguranţa pe care o simţea cu mine o îndemna inconştient să scape de valurile ei de tristeţe, furie, teamă şi durere, valuri strânse mai demult la ea în creierul emoţional, iar acum avea nevoie de un motiv/pretext ca să declanşeze furtuna.

Mi-a zis deci că nu i-a plăcut niciun moment petrecut împreună. Că mai vrea alte două ore. În loc să îi reamintesc cât de bine ne-am distrat şi am râs împreună sau să îi reproşez că nu apreciază ce fac eu pentru ea (aşa cum mi-ar fi venit instinctiv), i-am ascultat dezamăgirea că s-a terminat timpul special. O dezamăgire care era atât de mare, de parcă era încărcată de toate dezamăgirile vieţii ei! Am ascultat-o, spunând puţine cuvinte, de genul „îmi pare rău, iubita mea, că nu ţi-a plăcut timpul nostru special. Nu… nu mai avem alte două ore de timp special, mergem cu rolele acum”. A plâns cam 20 de minute, apoi mi-a zis cu năduf: „Bine, mergem în parcul tău enervant!”


O ascultam cu fericire cum povestea cu gura plină despre viaţa ei pe care eu nu o vedeam în fiecare zi.

În parc, ne-am pus rolele, am început să mergem, însă ea tot supărată era. Noul pretext de flux-reflux emoţional a fost că nu am cronometrat timpul de la primul picior pus în parc. I-am sugerat să facem asta, să ne întoarcem la începutul parcului, dar ea a zis ca e prea târziu. Iar am interpretat asta ca fiind semnal de revărsare emoţională. A plâns aşa, cu rolele în picioare, cam o oră. Am ascultat-o cât am putut eu de atent şi prezent. La un moment dat s-a ridicat în picioare şi mi-a zis să punem cronometrul începând din acest punct al parcului şi că ne putem preface că aici e intrarea. Eu i-am zis: „Chiar aici e intrarea! Porţiunea de la poartă şi până la noi era traseu montan!” I-a plăcut asta. Am mai mers cu rolele vreo jumătate de oră, apoi ne-am întors acasă. În această jumătate de oră mi-a povestit despre ce fetiţe de la şcoală iubesc pe care băieţi. Că nu e ok ca sora ei mai mică să îl placă pe acelaşi băiat pe care îl place şi ea. Dar că e ok ca două colege să placă acelaşi băiat. O ascultam cu fericire cum povestea cu gura plină despre viaţa ei pe care eu nu o vedeam în fiecare zi. Ajunse acasă, Anna a fost tare dulce cu surioara ei mai mică, pe care de multe ori o tachinează.

Atunci când oceanul emoţional se revarsă, copiii se simt copleşiţi: trăiesc durerea profund şi total, o descarcă prin crizele de plâns, după care apare iar soarele. Plânsul este bun şi sănătos. După revărsarea emoţiilor, copiii devin mai cooperanţi, mai atenţi cu frăţiorii şi cu ceilalţi copii. Mai conectaţi cu noi şi cu ei înşişi.

Distribuie

Otilia Mantelers

Otilia Mantelers - Parenting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare şi specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani.

Mai multe articole de Otilia Mantelers

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA