Competiția: între mit și dramă personală

Acest subiect des întâlnit în societatea de astăzi este, îndrăznim a spune, unul dintre pilonii pe care se sprijină implicit construcția vieții de zi-cu-zi a fiecăruia dintre noi, fie că o recunoaștem, fie că nu.

Este un concept care a impus împărțirea oamenilor în două categorii: “luptători” și “resemnați”, sugerând prin asociere calități de “învingător” și de “învins” și previziuni pentru o viață fericită și plină de succes… sau nu.

Ideea de “competiție” se folosește ca un imbold pentru oameni de a ajunge cât mai sus posibil – o adevărată rampă de lansare către ceva mai bun. Ce se întâmplă însă cu cei care se lovesc de “competiție” ca de o limită a putinței lor? Ca de un obstacol în viața de zi cu zi?

Ar fi interesant de știut dacă istoria ne poate furniza date despre “când?” și mai ales “cu ce scop?” s-a inventat acest concept. Pentru că, nu de puține ori, o intenție nobilă s-a transformat în timp într-un instrument de distrugere. Marii fizicieni ai lumii au studiat materia și energia pe care o emite aceasta în ideea de “a cuceri energia”, dar descoperirile lor au sfârșit prin a ajuta totodată la fabricarea bombei atomice… și ăsta ar fi doar un exemplu.


Nu cumva a ajuns să ne afecteze atât de mult în relația cu sinele și cu ceilalți încât ne trăim viața mai degrabă ca o luptă distructivă decât ca un efort constructiv?

Ne intrebăm, prin urmare, ideea de competiție, așa cum funcționează astăzi, ar putea fi reversul bunei intenții originale? Nu cumva a ajuns să ne afecteze atât de mult în relația cu sinele și cu ceilalți încât ne trăim viața mai degrabă ca o luptă distructivă decât ca un efort constructiv? Ideea de comunitate, contribuție și susținere reciprocă nu ar fi, oare, mai aproape de imaginea unei societăți în folosul tuturor?


“Să te lupți din răsputeri să îi învingi cu orice preț pe toți, să calci pe cadavre ca să ajungi în vârf”. “Să te motivezi din interior să ajungi mai bun, să îți cultivi calitățile și să le pui în slujba tuturor…” Două căi și un liber arbitru. Alegerea pe care o facem ne definește întregul stil de viață… să nu ne amăgim că ne purtăm ca niște luptători doar când ne propunem să obținem un post de conducere în viața profesională, medalia de aur în competițiile sportive, statutul de “cel mai iubit dintre pământeni” în viața socială. Nu comutăm de la o telecomandă de pe un stil de viață pe altul în orele pe care le petrecem cu noi înșine și cu cei dragi. Poate nu aducem acasă problemele de la birou, dar aducem acasă același tipar de relaționare. Că vrem, că nu vrem, nevoia de confirmare că suntem pe drumul către “cel mai bun” există neîncetat și o parte a unei povești triste sau dramatice se scrie când pe acest drum apare ca obstacol un membru al familiei. Basmul “Albă ca Zăpada” și binecunoscuta întrebare “Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?” ne prezintă alegoric un caz de competiție extremă. În basme, în general, totul se termină cu bine… în viață reală, lucrurile stau de obicei altfel. Dacă rămânem la ideea de competiție între femei, pentru același bărbat sau pentru ultima pereche de pantofi din raft, ne vin în minte multe povești și filme “însângerate”, dar vom analiza mai departe diverse alte situații de viață în care competiția mai degrabă ne încurcă.

Competiția apare ca temă încă din copilărie, mai ales în cazul în care sunt 2 sau mai mulți copii într-o familie. Copiii se ceartă între ei și se află într-o continuă competiție unul cu celalalt fie pentru a-și stabili propria identitate, fie pur și simplu pentru a obține cât mai mult din timpul, atenția și dragostea părinților.

A fi bun doar dacă ești cel mai bun a dus la dramatica situație în care nimic nu ne mai este suficient.

Această competiție permanentă în care se află copiii este o dovadă că încă de când ne naștem avem în noi dorința de a ne afirma prin ceea ce suntem și putem face. Lucrurile se complică însă când începem să le insuflăm copiilor ideea că e necesar să se uite mereu în stânga și în dreapta ca nu cumva să îi depășească altul. A fi bun doar dacă ești cel mai bun a dus la dramatica situație în care nimic nu ne mai este suficient.

Fiecare copil nou adăugat familiei îi face pe ceilalți copii membri să simtă că e nevoie să facă din ce în ce mai multe eforturi pentru a câștiga atenția celor din jur și mai ales pe cea a părinților. Ca părinte, e o adevărată provocare să oferi atenție în mod echilibrat, mai ales în perioada în care a apărut proaspăt o noua mogâldeață în familie care necesită consum serios de resurse fizice și psihice. Dar dacă ne-am muta pentru o clipă în papucii copilului dintâi și am privi situația prin ochii lui, am putea vedea și noi cât de frustrant poate fi să te trezești în casă cu o mogâldeață simpatică, dar enervantă, care nu știe nimic altceva decât să plângă mult și tare… iar adulții, culmea, o găsesc și frumoasă, și drăgălașă, și mai interesantă decât orice altceva, inclusiv decât fratele mai mare.

Toată această nouă situație se prezintă ca un pericol pentru accesul copilului mai mare la atenție, apreciere, iubire… el nu mai știe cât și dacă va mai primi din toatea astea acum că are un competitor eficient în preajmă. În funcție de cât de repede sau dacă îi vor restabili parinții echilibrul, se va înfige în mintea viitorului adult gândul că el trebuie să se străduiască pentru ca ceilalți să îl vadă, să îl audă, să îl iubească. Unii primesc pur și simplu, precum mogâldeața, dar nu-i cazul lui. El va primi doar dacă va fi suficient de bun cât să atragă atenția. Iată cum se pun bazele unei false competiții… și stă în puterea părinților să conștientizeze că o vreme e nevoie de asigurări și reasigurări ale iubirii lor necondiționate pentru toți copiii personali, fără pretenția “tu ești mare și ar trebui să înțelegi și să fii mai cuminte”. Panica accesului brusc limitat la iubire și atenție nu ține de vârstă și nici de inteligență. Îmbrățișări mai multe și mai duioase, momente petrecute în doi în care se vorbește cu sinceritate despre ce simte fiecare, despre lucrurile care apasă greu relațiile din familie, despre cum fiecare are calități și defecte, dar este la fel de important în cadrul familiei ca întreg… sunt acțiuni la îndemână.

Partea a 2-a a articolului poți să o citești aici.

Distribuie

Anca Pavel

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut în formare în cadrul programului de formare complementară oferit de Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie. Oferă servicii de consiliere pentru dezvoltare personală. Poate fi gasită online pe jocul-vietii.ro.

Mai multe articole de Anca Pavel

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA