Competiția: între mit și dramă personală (partea a 2-a)

Pentru a citi prima parte a articolului, click aici.

Perioada școlară, cu toata goana după note, diplome, apreciere a profesorilor sau după simpla confirmare că suntem printre primii din clasă, ne aruncă în competiție ani buni. Sistemul nostru de învățământ suferă de mai multe boli, dar poate cel mai mare rău pe care îl face este că îndepărtează elevul de el însuși… Când ceea ce ți se cere este să fii bun la toate, ceea ce îți place sau ți-ai dori să faci devin noțiuni abstracte. Partea de autocunoaștere cognitivă lipsește cu desăvârșire, adică exact ceea ce i-ar ajuta pe elevi pentru a putea practica o învățare autentică: să conștientizeze că ei sunt responsabili pentru propria învățare și să utilizeze adecvat toate resursele cognitive, afective și motivaționale de care dispun. Ca acest aspect să devină posibil, este nevoie însă ca inclusiv cadrele didactice să fie familiare cu procesul de autocunoaștere; să își asume rolul de mediator între elev și lumea ce îl înconjoară, să încurajeze interacțiunile cooperante dintre elevi, să îi ajute să interpreteze informațiile și să le mențină curiozitatea pentru nou. În lipsa unei relații autentice elev-profesor, educația se rezuma la înmagazinarea de informații, iar evaluarea progresului la reproducerea cu exactitate a noțiunilor acumulate, fără intervenții personale. Și atunci, statutul de “cel mai bun elev” ce valoare reală mai are? A fi cel mai bun într-un sistem distructiv ar putea însemna la fel de bine o perfecționare pentru autodistrugere. Competiția în virtutea inerției, fără o analiză a propriilor valori și nevoi, ne îndepărtează de propria viață: ajungem “cei mai buni” și ne trezim întrebându-ne “la ce ne folosește? Aici ne-am dorit cu adevărat să ajungem?”.

Ce s-ar întâmpla dacă ai pierde într-o bună zi această putere?


Urmatorul nivel de competiție îl întâlnim în viața profesională, unde ajungem gata antrenați și intrăm în ring cu dorința de a fi lider și de a ne impune în fața celorlalți. Bineînțeles că nu e nimic rău în a-ți dori asta, dar cât efort depui pentru a ajunge într-o astfel de poziție? Ce s-ar întâmpla dacă ai pierde într-o bună zi această putere? Cum îți folosești calitățile de conducător: mai degrabă controlezi totul sau ai înțelepciunea de a menține armonia și colaborarea cu ceilalți? Ce înseamnă viața ta în afara acestui rol?

Ani de zile ni s-a spus pe toate căile că totul în viață se rezumă la competiție și performanță. Și asta am făcut și am spus și noi mai departe. Acum auzim din ce în ce mai des că tinerilor din ziua de astăzi nu le mai stă capul la învățătură sau la muncă. Ăsta să fie adevărul sau e vorba de un simplu mecanism de apărare împotriva unui stil de viață obositor? Viața ca o competiție este modelul pe care dorim cu adevărat să îl lăsăm moștenire copiilor noștri? Sau diferența între teorie și ceea ce se vede în felul în care ne trăim viața este atât de mare încât tot ce reușim să transmitem este confuzie? Să ne evaluăm succesul în conformitate cu jertfele pe care le-am făcut pentru el…

Spiritul de competiție e ca un virus care o dată intrat în organism acționează neîncetat în fiecare clipă, în fiecare sector al vieții noastre, în fiecare rol pe care ni-l asumăm. Mamele se aruncă în competiție nu doar pe ele, ci și pe copiii lor: unul știe poezii la un an, altul merge singur de la 8 luni, unul s-a născut cu 2 dinți, altul doarme neîntors… și ceilalți sunt împinși de la spate ca să îi ajungă din urmă. Și când colo e vorba pur și simplu despre cât de special este fiecare copil în felul lui și în ritmul lui propriu de dezvoltare. Apoi competiția pentru rolul de “mamă perfectă”: să alăptezi și când copilul are dinți, să îi gătești bio fiecare masă până se căsătorește, să îl ștergi pe mâini în parc de câte ori atinge ceva, să îi asiguri și independență și educație, să fii în același timp un model de mamă cu carieră profesională și viață împlinită… Să te simți vinovată pentru orice nu bifezi, să te uiți în ochii copilului tău și să îl auzi spunându-ți din inimă că ești cea mai minunată mamă de pe lume și să nu mai înțelegi nimic… sau să te gândești că nu meriți asta.


dacă bărbatul e capul, femeia e gâtul

După atâta competiție de jur-împrejur, relația de cuplu nu poate rămâne neîntinată. Sau poate e chiar ocazia pentru a vedea cea mai urâtă față a competiției. După perioada romantică și luna de miere, se dă startul luptei pentru putere, dar niciunul dintre parteneri nu ar recunoaște asta. Vin și sfaturile “înțelepte”: “calcă-l pe picior în biserică”, “dacă bărbatul e capul, femeia e gâtul”, “cine cântă în casă, cocoșul sau găina?”… și toată atmosfera de basm de la începuturi capătă alt aspect… Strategiile căștigă teren în fața atitudinii firești, iar dovezile de iubire și respect ajung din ce în ce mai condiționate.

De la competiție la conflict sunt doar câțiva pași și par inevitabil de parcurs câtă vreme credem că e loc sub soare doar pentru cei mai buni.

Să ne oprim o clipă, să ne relaxam și să ne bucurăm de ceea ce este în jurul nostru. Să ne dăm voie să fim suficienți astăzi. Să avem încredere în motivația noastră de a fi mai buni în fiecare zi. Măsura unei vieți împlinite stă în calitatea relației pe care o avem cu sinele și cu cei dragi.

Distribuie

Ioana Găinușă

Sunt Ioana. Sunt femeie. Sunt iubită. Sunt Universul întreg pentru copiii mei. Sunt mamă “bună", mamă “rea"… echilibrul. Sunt prietena prietenilor mei, aleși, căutați sau primiți. Aș vrea să pot să-ți spun mai multe acum, dar dacă ești interesat, ascultă-mă la www.art7.fm în emisiunea “Cine sunt eu?”, vinerea de la ora 15.00, emisiune realizată împreună cu Anca Pavel.

Mai multe articole de Ioana Găinușă

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA