Cititorii întreabă: Despre psihologia pierderii și păstrarea sănătății relaționale

Am primit la rubrica Cititorii întreabă următorul mesaj: 

„Bună ziua! Foarte interesantă noua rubrică și de folos nouă, celor care urmărim paginadepsihologie.ro. De aceea îndrăznesc să vă rog să publicați informația care mă ajută pe mine și multe alte femei aflate în situația mea. Adică cum să îți continui viața, atunci când soțul a decedat și mai ai și un copil – pe care eu aș dori să-l cresc sănătos, ca să nu aibă în viitor o problemă în colectivitate din cauza faptului că și-a pierdut tatăl, în sensul că nu vreau să se simtă altfel decât ceilalți copii. Vă mulțumesc!“ 

În mod cert, viața de părinte este orice, dar nu floare la ureche. Iar atunci când familia are de trecut printr-o astfel de pierdere, întreaga situație poate părea mult mai greu de gestionat. În contexte similare cu cel prezentat în întrebare, se desprind două aspecte: cum facem față pierderii soțului, pe de-o parte, și cum putem să ajutăm un copil care și-a pierdut tatăl, astfel încât să nu se simtă marginalizat sau respins, pe de altă parte.

Pierderea unei persoane apropiate se numără printre cele mai traumatice experiențe, fiindcă ne pune față în față cu una dintre cele mai mari frici ale noastre ca specie umană, și anume vremelnicia noastră și a tuturor celor care ne înconjoară. Cu toate acestea, din punct de vedere evoluționist, specia umană este construită în așa fel încât să facă față în mod natural pierderii și traumei. Mai mult, studiile arată că o parte din cei care au trecut printr-o experiență traumatizantă nu numai că nu au dezvoltat stres post-traumatic, ci din contra, au ajuns să aibă o viață mai plină de sens și au crescut. Desigur, acest aspect pozitiv este extrem de greu de perceput, atunci când noi înșine ne confruntăm cu o experiență extrem de negativă.

Dar, revenind la contextul de pierdere, primul pas, ar fi acceptarea! Acceptarea sentimentelor de tristețe și a faptului că lucrurile nu vor mai fi la fel ca înainte, că realitatea actuală este diferită și că se impune găsirea unui mod de a face față situației. Așa cum fiecare are un mod diferit de a se lăsa copleșit de durere, la fel, fiecare persoană se eliberează de ea în mod diferit. 

Cu toate acestea, există câteva strategii comune – dintre care, în cele ce urmează, voi menționa doar 3 caracteristici:

Reziliența este una dintre ele (și, poate, cea mai importantă) și se referă la capacitatea noastră de a procesa evenimentele negative. Sute de studii au arătat că atât copiii, cât și adulții care au evitat capcana celor 3P (în urma unui eveniment traumatic) au avut o recuperare mai rapidă, așadar s-au arătat mai rezilienți. Cei 3P sunt: personalizarea (credința că suntem de vină cu ceva), pervaziunea (sentimentul că evenimentul va afecta toate domeniile vieții) și permanența (credința că sentimentele resimțite în urma șocului vor dăinui pentru totdeauna).

Astfel, sunt de evitat dialogurile interioare în care ne culpabilizăm, în genul: „Ce-aș fi putut face, pentru a împiedica evenimentul?”, „Îmi pare rău că simt așa…”, „Îmi cer scuze pentru…”, acestea fiind mesaje care adâncesc personalizarea. Pervaziunea poate fi contracarată de recunoașterea, de identificarea acelor segmente din viața noastră în care lucrurile merg bine: de exemplu, satisfacția adusă de locul de muncă, sănătatea și bunăstarea copiilor… În ceea ce privește combaterea permanenței, este utilă înlocuirea cuvintelor „întotdeauna” cu „de curând/în ultima vreme” și „niciodată” cu „câteodată”, precum și evitarea transformării gândurilor negative în gânduri derivative, cum ar fi: „Mă simt tristă și mă simt tristă că mă simt tristă.

Gratitudinea sau conștientizarea binecuvântărilor zilnice este o altă caracteristică care s-a demonstrat a fi utilă, datorită efectului de întărire a sentimentelor pozitive de fericire și datorită creșterii imunității. Oricât de negru ar fi întunericul, întotdeauna există un strop de lumină, iar identificarea acelui strop ajută la ridicarea negurei. Astfel că încurajez practicarea unui exercițiu zilnic, înainte de culcare, și anume: identificarea fie și a unui lucru mic sau a unei persoane pentru care suntem recunoscători în ziua respectivă.

Deschiderea față de alții este cea de-a treia strategie. Compania celorlalți este (în multe cazuri de traumă) o povară, fiindcă de cele mai multe ori prietenii și colegii nu știu cum să reacționeze; chiar dacă au cele mai bune intenții, pot obține rezultate dezastruoase. Cu toate acestea, suntem ființe sociale și avem nevoie să ne reflectăm în ceilalți, așadar izolarea nu este o opțiune. Acceptați invitațiile celorlalți și petreceți timp cu familia extinsă și prietenii. Spuneți clar celor din jur de ce anume aveți nevoie și cum vreți să fiți tratați, ce vă deranjează sau ce nu vă este de ajutor. Persoanele care nu au traversat experiențe similare nu pot să înțeleagă prin ce treceți, astfel că o bună strategie ar fi să identificați acele comunități sau persoane care au pierdut un partener sau un copil. Există organizații care pot fi un bun început – optionb.org fiind o bună sursă de informații.

Includem în această categorie și luarea în considerare a ideii de a găsi un nou partener. Oricât ar părea de dificil sau insensibil, oricât ni s-ar părea că e o infidelitate, găsirea unui nou partener nu înseamnă că experiențele trecute vor fi șterse cu buretele, ci că găsirea unui motiv de bucurie în viață va alina durerea. Persoanele îndrăgostite sunt adesea mai încrezătoare și au o stimă de sine crescută.

În ceea ce-i privește pe copiii care au pierdut un părinte, unele studii arată că au dezvoltat un puternic sentiment de rușine, din cauza faptului că sunt „diferiți”. Cu toate acestea, în realitate, copiii sunt mult mai rezilienți decât adulții, deoarece creierul lor este mult mai plastic decât cel al adulților. Ei resimt emoțiile într-un fel mult mai intens, dar pentru un timp mai scurt. Cunoscând aceste specificități ale funcționării creierului copiilor, adulții vor putea să răspundă în moduri mult mai potrivite. 

Ulterior, după ce s-au mai domolit furtunile emoționale, se poate lucra la creșterea rezilienței copiilor, prin dezvoltarea a 4 credințe de bază:

1. „Pot deține controlul asupra unor aspecte ale vieții.“ Este de ajutor să li se insufle convingerea că ei înșiși sunt arhitecții propriei lor vieți, iar evenimentele negative sunt provocări sau oportunități de creștere, mai degrabă decât o amenințare. Rolul părintelui sau îngrijitorilor este să-i comunice copilului așteptări clare și consecvente, structură și predictibilitate.

2. „Pot învăța din greșeli.“ În urma cercetărilor, psihologul Carol Dweck a definit modul în care ne raportăm la învățare: prin mentalitate rigidă (considerând că abilitățile sunt înnăscute și le avem sau nu) sau prin mentalitate flexibilă (abilitățile pot fi învățate și cultivate). Copiii cu mentalitate flexibilă, de creștere, răspund mai bine în fața adversității. Mentalitatea de creștere poate fi educată prin modul în care părinții formulează laudele, axându-se mai degrabă pe proces (pe ceea ce copiii fac) decât pe rezultate.

3. „Sunt valoros ca ființă umană.“ Această credință vine din cât de văzuți, auziți și apreciați se simt. Mulți părinți fac acest lucru intuitiv: îi ascultă cu atenție pe copii, le apreciază ideile și contribuția la viața cotidiană, le oferă suport atunci când e nevoie. În cazul copiilor care au suferit experiențe traumatice, este important să se insiste asupra ideii că nu ne identificăm cu evenimentul: „Faptul că SE ÎNTÂMPLĂ lucruri rele în viața noastră nu înseamnă că SUNTEM răi.”

4. „Am atuuri pe care mă pot baza și pe care le pot împărtăși cu alții.“ Fiecare dintre noi are calități, iar acestea ne ghidează în timpuri de restriște. Este important ca adulții să îl ajute pe copil să-și identifice aceste puncte tari și să construiască împreună cu copilul rutine, modalități recurente, prin care el să-și poată exprima calitățile.

Ideile de mai sus au fost inspirate din cartea Option B: Facing Adversity, Building Resilience and Finding Joy, de Sheryl Sandberg și Adam Grant și sper că vă vor fi de ajutor. De asemenea, merită să luați în calcul și varianta unor ședințe de psihoterapie, pentru a asigura fluiditatea procesului de prelucrarea a pierderii.

Dacă ai și tu întrebări concrete la care ți-ai dori să primești un răspuns, te rugăm să ne scrii la adresa: contact@paginadepsihologie.roÎncercăm să răspundem cât mai corect din punct de vedere științific, ceea ce înseamnă că nu vor fi neapărat răspunsuri confortabile sau cele pe care ai vrea să le auzi – dar cel puțin te asigurăm de faptul că suntem sinceri și cât mai profesioniști posibil.

Distribuie acum

Nora Neghină

Nora Neghină este președinte și membru fondator al Asociației Mindsight România și expert în modelul de neurobiologie interpersonală dezvoltat de dr. Daniel J. Siegel.

Mai multe articole de Nora Neghină

Explorează