Cine este fetița mea?

Din primele săptămâni de când am devenit mama Anei am început să fiu tot mai uimită de influența pe care o au stările mele, ceea ce cred despre fetița mea și atitudinea față de ea asupra stărilor ei și asupra dezvoltării ei. Știam desigur lucrurile acestea… în teorie. Zi de zi am văzut cum înflorește când sunt veselă și cum e mai puțin comunicativă sau cooperantă atunci când eu sunt preocupată. Cât de mult și cât de repede învață când sunt prezentă și mă conectez cu ea. Cât de multă încredere îi dă siguranța pe care i-o ofer și în același timp disponibilitatea de a fi acolo când are nevoie de mine. Dar și câte șanse pierde atunci când mi-e frică să o las să încerce, când mă centrez mai mult pe îngrijorările mele și mai puțin pe încrederea de a o lăsa să exploreze. În drumul meu spre a deveni un părinte conștient, am ales ca una din abilitățile pe care să le învăț zi de zi pentru copilul meu (și nu numai) să fie curiozitatea.

Curiozitatea de a afla cine este copilul meu.

De prea multe ori avem în minte un portret ideal al copilului, cu care comparăm permanent realitatea. Facem mereu comparații cu alți copii. Facem comparații cu noi când eram mici sau chiar cu noi cei de acum. În toate aceste momente, uităm de fapt să îl cunoaștem cu adevărat pe copil – o persoană cu propria individualitate. Îmi doresc să privesc informațiile care vin dinspre copilul meu având curiozitatea de a descoperi o persoană unică, diferită de mine, și să fac acest lucru cu compasiune și respect. Nu ne cunoaștem cu adevărat copiii când interacțiunile dintre noi sunt menite doar să transmită așteptările noastre privind comportamentul, când le spunem mereu ce să facă și cum trebuie să fie, când ne gândim mereu la cum ar fi trebuit să stea lucrurile. Ci atunci când suntem deschiși și să primim informații despre copii, chiar și pe acelea care nu ne plac, când deschidem ochii să îi vedem fără filtrul așteptărilor din mintea noastră.


Curiozitatea de a afla ce traiește și simte copilul meu

Curiozitatea de a afla ce traiește și simte copilul meu înseamnă să rezist tentației de a nega sau minimiza ceea ce simte: uneori, din dorința de a-l ajuta pe copil să depășească un moment dificil sau poate din propria noastră dificultate în fața emoțiilor negative, îi transmitem de fapt mesajul că ceea ce simte nu este în regulă. ”Nu ai de ce să te temi”, ”Nu mai plânge”, ”De ce te înfurii pentru nimica toată” sunt mesaje care invalidează ceea ce simte copilul, trăirile care pentru el sunt foarte reale. Este ca și cum eu aș ști mai bine ce trebuie să simtă, iar ce simte el este greșit. Când îi arăt copilului că mă intereseaza ceea ce simte, că este normal și firesc să simtă lucruri diferite de ceea ce simt eu sau cred eu că ar trebui, copilul se va simți în siguranță în relația cu mine și își va accepta propriile trăiri. Curiozitatea înseamnă că accept că el poate simți ceva diferit. Să accept că este o persoană diferită de mine… și așa este normal să fie. Chiar dacă îmi este greu să îmi văd copilul trist sau furios sau temător, știu că acceptarea acestor emoții în siguranță îl va învăța să aibă la rândul său o relație sănătoasă cu emoțiile sale.


Curiozitatea de a înțelege, cu respect și compasiune, de ce copilul meu se comportă într-un anume fel, și a vedea ce îmi semnalează copilul meu.

Înainte de a reacționa la un comportament al copilului, în special la unul pe care îl consider nedorit, îmi propun să mă întreb de ce a acționat așa, având o atitudine de curiozitate și nu prejudecăți de genul ”ca să mă sfideze”, ”îmi testează limitele”, ”nu mă respectă”. Mă opresc și mă gândesc că de fapt copilul încearcă să facă ceva sau să exprime ceva, dar a făcut-o într-un mod nepotrivit. Curiozitatea de a afla de ce, mă ajută să răspund mai eficient și cu mai multă compasiune. Pot privi în spatele comportamentului copilului, pot fi mai deschisă să aflu mai multe informații și să iau în considerare vârsta, temperamentul sau și condițiile în care a apărut comportamentul nedorit. Acest moment mă ajută să trec de pe pilot automat, dintr-o stare reactivă, plină de emoție, în una care să-mi permită să aleg cu calm cel mai potrivit răspuns. Curiozitatea este primul pas pe care îl fac spre alegerea intenționată, conștientă, a răspunsului meu. Exersând curiozitatea, exersez modul de a vedea lucrurile din punctul de vedere al copilului, înțeleg mai bine cine este și ce nevoi are. În caz contrar, răspunsul meu ar avea mai mult de-a face cu mine, cu starea mea, cu gândurile și temerile mele, și nu cu nevoile copilului din acel moment. Când pornesc cu o atitudine de curiozitate, sunt mai capabilă să mă conectez cu adevărat la copilul meu. Curiozitatea mă ajută să dau la o parte frica, judecățile formate din experiențele anterioare, învinovățirea, frustrarea, și să îmi văd copilul, aici și acum, fără toate acestea în minte. Pot să fiu mai prezentă, mai calmă, nu sunt undeva în mintea mea, printre gânduri și amintiri, ci pot fi acolo, împreună cu copilul meu. Când nu vreau doar să reacționez, să exprim și să elimin cumva starea de frustrare sau furie din acel moment, îl ajut și pe copil să treacă într-o stare mai receptivă, în care mă poate auzi, înțelege, și în care poate coopera.

Când copilul este mai mare, a-l întreba cu curiozitate – și nu acuzator – despre ce s-a întâmplat din punctul lui de vedere, poate fi de ajuns pentru a-l învăța o lecție utilă. Gândindu-se la situația dificilă, copilul începe să ”audă” acea voce interioară care îi semnalează că a făcut o alegere greșită. Fără atitudinea mea de curiozitate, acest proces de gândire este puțin probabil să aibă loc. Sunt acolo pentru a-l sprijini pe copil să găsească o soluție mai bună pentru viitor, și pentru a-l ajuta să o pună în aplicare, nu pentru a-l sancționa. Aceste momente îi dau copilului siguranța și încrederea să privească înăuntrul său și să folosească ceea ce simte în alegerile pe care le va face. Comunic curiozitatea mea prin tonul pe care îl folosesc – care nu exprimă judecată, acuzare sau furie. Curiozitatea înseamnă deschidere spre a accepta că percepțiile noastre pot fi diferite dar și a accepta că și eu ca părinte am lucruri de schimbat, la mine. Copilul va simți această deschidere și se va simți în siguranță să vorbească despre ce s-a întâmplat, pentru că mă simte de partea lui, amândoi căutând soluții, și nu unul împotriva celuilalt. Curiozitatea mă ajută să ascult mai bine, și să rămân aliatul copilului meu.

Pentru mine a învăța zi de zi curiozitatea față de cine este, ce trăiește și ce îmi semnalează fetița mea este o formă de respect și de încredere față de ea. Nu este ușor, este un exercițiu pe care – atunci când ți-l asumi – trebuie să-l faci zi de zi. Când nu reușesc, încerc să mă întreb ce mă împiedică și ce m-ar ajuta să fac mai bine. Când reușesc, mă gândesc cât de multe ofer de fapt relației noastre, prin această abilitate care poate fi cultivată în fiecare zi: un spațiu sigur în care să ne cunoaștem așa cum suntem, să ne exprimăm nevoile, să avem încredere, să respectăm faptul că suntem persoane diferite, unice. Știu că și fiica mea învață astfel aceste lucruri, și ele o vor ajuta să fie fericită și să aibă relații sănătoase în viitor.

Distribuie

Alina Ioana Ciocodan

Psiholog clinician cu formare în psihologia cognitiv-comportamentală, are o experiență de 15 ani în dezvoltarea de programe educaționale pentru adulți și copii, training și psihologie aplicată în programe corporate și ONG. Este autoare de cursuri, audiobook-uri SmartboxFamily, ghiduri și articole de specialitate și mama a 2 copii.

Mai multe articole de Alina Ioana Ciocodan

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA