Cinci mitologii ale iubirii și modalități de a înviora relația de cuplu

Multe cupluri întreţin dinamica temerilor, frustrărilor, auto-privaţiunii, trăiesc între acuzaţii şi auto-acuzaţii, se hrănesc cu devalorizări. Uneori iubirea este adânc prezentă în sufletul fiecăruia dintre parteneri, însă ceea ce se întâmplă în relaţia dintre ei este adesea de nesuportat.

Un factor care defavorizează întreţinerea unei relaţii vii şi sănătoase este faptul că partenerii se definesc unul pe celălalt pe baza unor „mitologii” pe care şi le-au însuşit în timp, dar pe care nu le-au mai examinat şi reevaluat. Unele dintre aceste credinţe ne-au construit o imagine despre iubire care ne împiedică să acţionăm într-un fel benefic pentru noi înşine, pentru partener şi pentru relaţia dintre noi.

Reevaluând aceste „mitologii”, putem avea şansa de a vedea mai clar şi de a acţiona conştient pentru a creşte viaţa în loc de a o maltrata. Vom putea cultiva cu atenţie şi intenţie sentimentul de iubire, în loc să-l secătuim de energie prin poluarea relaţiei în care ne aflăm. Astfel, ca adulţi angajaţi în mod conştient într-un proiect de viaţă comun – fundamentul relaţiei de cuplu – nu ne vom mai priva de posibilitatea de a trăi această aventură a vieţii în doi cu creativitate şi cu mai mari şanse de reuşită în a construi, dincolo de iubire, o relaţie vie, sănătoasă şi de durată.


Cum am putea face pentru a ne cultiva capacitatea de a iubi, a susține creșterea personală, a noastră și a partenerului, și, în același timp, a favoriza o relație vie, sănătoasă, care să dureze în timp?

Perspectivele ce urmează trec în revistă câteva dintre credinţele care ne conduc adesea, chiar fără să ne dăm seama, în interacţiunile cu partenerul de viaţă. Sunt credinţe care ne prilejuiesc momente de bucurie, atunci când ceea ce se întâmplă în relaţie ne este pe plac, şi tot ele sunt motorul sabotărilor care subminează o relaţie, chiar și atunci când iubirea e prezentă. Reflecţia personală asupra acestor perspective vă pot oferi un punct de pornire pentru a examina „mitologiile personale” şi a alege „ce doriţi să credeţi”, în mod conştient şi intenţionat, şi cum doriţi să acţionaţi.

# 1. Mitul iubirii eterne


Credinţa în iubirea durabilă, eternă, care rezistă obişnuinţei şi tuturor necazurilor, ne face să neglijăm în multe feluri relaţia. Iubirea în cuplu este necesară, însă nu suficientă. La un moment dat, energia îndrăgostirii îşi încheie existenţa firească, iar sentimentul de iubire are o durată de viaţă imprevizibilă. Nu de puține ori confundăm atașamentul cu iubirea. Putem iubi pe cineva şi în acelaşi timp să propunem o relaţie de nesuportat.

Ceea ce face ca un cuplu „să reziste” este calitatea relației pe care cei doi protagoniști o construiesc pe parcurs, dincolo de iubire, printr-o comunicare vie, prin schimburi la nivelul intimității comune și împărtășite care să permită întâlnirea erotică profundă.

Pentru a menţine o relaţie vie, creativă şi sănătoasă – şi nu doar să o facem „să meargă” – unul din primii paşi este să învăţăm să deosebim sentimentele de ceea ce circulă într-o relaţie: mesajele verbale, nonverbale, comportamentele. Emoţiile şi sentimentele se află, evident, în interiorul celui care le „produce” şi le trăieşte. Comportamentele, vorbele, gesturile, sunt un limbaj prin care exprimăm în exterior ce gândim sau simţim în interiorul nostru. Sunt singurele lucruri care circulă într-o relaţie. Pentru simplificare, le putem numi „mesaje”.

Când interacţionăm cu partenerul de viaţă nu avem cum să „primim” şi să „dăm” iubire, ci comunicăm despre momentul de iubire trăit în propriul interior. Cel care primeşte mesajul este cel care îi dă sens, iar sensul pe care îl dă îl va face să se simtă, sau nu, iubit. Când simt iubire pentru mama, tata, partener, copil, prieten, acest sentiment este ceva produs de mine, ceva ce trăiesc în interiorul meu. Iubirea este „a mea”, şi cu toate acestea nu am putere asupra ei. Nu am cum să iubesc pe cineva la comandă şi nici să încetez să iubesc pentru că aşa decid sau îmi cere altcineva. Nu de puţine ori auzim părinţi care, cu multă iubire şi din dorinţa de bine, „comandă” fiului „Nu trebuie s-o iubeşti pe fata asta, că nu-i bună pentru tine”; sau „ordonă” fiicei „Să nu-l mai iubeşti! Nu vezi cum te tratează?”

Când primim declaraţii de iubire, un compliment, cuvinte de apreciere, gesturi de tandreţe, ne vom simţi iubiţi sau nu, în funcţie de sensul pe care îl dăm comportamentului respectiv şi nu de sentimentele sau intenţiile pe care le are partenerul. Făcând diferenţa între sentimente şi mesajele care circulă în relaţie, de asemenea între persoană şi comportamentul ei, nu ne vom mai simţi respinşi atunci când celălalt ne comunică un refuz (oricât de prezentă ar mai fi rana de respingere) şi nici nu vom fi dezamăgiţi când, de exemplu, partenerul nu spune ce ne dorim să auzim.

Chiar dacă nu am cum să dăruiesc sentimentul de iubire pe care îl simt – şi uneori este atât de puternic încât parcă „dă pe dinafară”, îl pot însă exprima, cât de bine mă pricep, ţinând cont atât de mine însumi, cât şi de celălalt şi de relaţia dintre noi. Dincolo de ce decid să fac la un moment dat în raport cu relaţia, pot întotdeauna alege să cultiv capacitatea mea de a produce iubire şi de a o exprima într-un fel care să fie benefic pentru celălalt.

Atunci când dorim să fim iubiți, căutăm de fapt un sistem de sprijin. Când urmărim să ne dezvoltăm propria capacitate de a iubi, căutăm creșterea personală și spirituală.

Una nu o exclude pe celalaltă. Într-o relaţie, de cuplu, parentală, de prietenie, este extraordinar când ne simţim sprijiniţi prin gesturile de iubire ale celuilalt în demersul nostru de creştere a propriei capacităţi de a iubi.

Pentru a construi o relaţie sănătoasă şi durabilă împreună cu partenerul de viaţă, este nevoie să tratăm relaţia din perspectiva adultului. A fi adult înseamnă a-ţi putea îndeplini autonom nevoile (fiziologice, psihologice, relaţionale, emoţionale) şi a te îngriji de propriile dorinţe fără a-l face pe celălalt răspunzător de realizarea lor. Într-un cuplu este nevoie să fiu capabil să mă aliez cu celălalt, ca parteneri egali în relaţie, nu să susţin un sistem de funcţionare bazat pe dependenţe şi putere. În locul ataşamentelor nesănătoase şi dependențelelor, putem cultiva, în mod conştient, bunăvoinţa şi iubirea, faţă de noi înşine şi faţă de celălalt, nepierzând din vedere interdependenţa firească nu doar faţă de cei care ne sunt apropiaţi, ci şi faţă de o mulţime de alţi oameni de care depinde, într-un fel sau altul, existenţa şi bunăstarea noastră.

Când înţelegem comportamentele ca limbaje şi nu le mai confundăm cu emoţiile şi sentimentele, vom slăbi puterea credinţei în „iubirea eternă”. Vom dobândi capacitatea de a ne conduce şi a gospodări relaţiile cu mai multă pricepere și mai puţine costuri emoţionale, favorizând atât creşterea şi împlinirea fiecăruia dintre protagonişti, cât şi susţinerea unei relaţii a cărei viaţă să dureze, fie că este vorba de relaţia de cuplu, relaţia parentală, relaţia cu copilul, sau relaţiile de prietenie ori profesionale.

# 2. Mitul iubirii atotcunoscătoare

Întrucât iubirea trăiește doar în interiorul fiecaruia dintre noi, exprimăm ceea ce simțim prin intermediul mesajelor care circulă în relaţie. De obicei facem acest lucru în limbajul care ne este cel mai familiar, respectiv felul în care ne-am simțit iubiți în cadrul familiei prin gesturile, vorbele, comportamentele pe care am învățat să le asociam cu un sentiment de siguranță, bunăstare emoțională, plăcere.

Ca adulți, ne vom simți iubiți mai ales atunci când partenerul se exprimă în limbajul pe care noi l-am învăţat cel mai bine. Celelalte limbaje şi gesturile lor le putem resimţi ca plăcute, le putem aprecia, însă doar unul este cel cu care ne simțim iubiți… „cu adevărat”. Pentru că în general dăm ceea ce dorim să primim, avem nevoie să fim atenți şi la ce vrea celălalt, la limbajul în care el/ea se simte iubit(ă).

Un pas important este să nu intram în miturile care susțin că „dacă mă iubește” (mă înțelege, mă apreciează etc.) celălalt trebuie să ghicească ce dorim, simțim și gândim, că iubirea ar trebui să fie atotcunoscătoare.

În schimb, pentru a preveni pe cât posibil presupunerile, neînţelegerile, aşteptările implicite şi dezamăgirile, definesc cât de clar îmi este cu putinţă ce îmi doresc să primesc, cu ce vreau să contribui, care sunt zonele în care „negocierea” nu este posibilă pentru mine. De exemplu, în loc să critic, afirm, în loc să spun ce nu-mi place, spun cum vreau altfel. În relaţiile esenţiale, am grijă să-l invit pe celălalt la acelaşi demers, astfel încât poziţionarea fiecăruia în relaţie să fie cât mai explicită, cu mai puţine riscuri de neînţelegeri pe termen lung.

Aceasta nu înseamnă că diminuez sau ignor „misterul” şi farmecul iubirii sau că minimalizez importanţa sentimentelor pe care fiecare le trăieşte în intimitatea interiorului său. Înseamnă doar că ţin cont de al treilea element în comunicarea noastră, relaţia. Atunci când renunţăm la credinţa că iubirea este atotştiutoare şi că celălalt, dacă ne iubeşte „cu adevărat” ar trebui să ştie ce simţim şi ce ne dorim, vom elibera resursele interioare necesare pentru a gestiona relaţia, fiind mai conştienţi de credinţele din spatele acţiunilor noastre în cadrul comunicării cu partenerul în relaţie.

# 3. Mitul iubirii reciproce

Pentru că am adoptat mitologia iubirii reciproce neglijăm de cele mai multe ori relaţia, ce şi cum oferim celuilalt, ce şi cum primim ceea ce vine de la celălalt. Ne dorim să găsim pe cineva care să ne iubească „necondiţionat”, să ne înţelegă, să primească şi să ne împărtăşească dragostea. Unii oameni pornesc la o căutare activă, iar în interacţiunile lor, chiar de la primele întâlniri, voi fi mai ales în dinamica „voi face totul pentru tine, poţi conta pe mine să te fac fericit(ă)”. Alții așteaptă de la celălalt să le umple golurile emoţionale, fiind mai ales în dinamica „am nevoie de tine, nu pot trăi fără tine”.

A fi îndrăgostit înseamnă de cele mai multe ori a renunţa la carapace, la mecanismele de apărare, şi a lăsa să iasă la iveală părţi vulnerabile. Aşteptăm să fim în sfârşit iubiţi şi acceptaţi aşa cum suntem. Aceste aşteptări, ca de copil, pot duce însă la creşterea exigenţei faţă de cealaltă persoană şi apariţia dificultăţilor de partea noastră.

A trăi într-o relaţie de cuplu înseamnă mai mult decât îndragostire, atașament și iubire. Înseamnă a ne alia în vederea înfăptuirii unui proiect comun de viaţă. Înseamnă un parteneriat în care fiecare dintre cei doi este legitim să respecte ce traiește în interiorul său, și să aleagă, liber, ce pune în comun în relație.

Dorinţa de reciprocitate apare atunci când facem ceva din datorie – în sens de obligaţie – chiar dacă am integrat profund acest „simţ al datoriei”. Când nu este împlinită, duce la resentimente și reproşuri, „înfundă” relaţia, iar cei doi nu se mai aud, nu se mai ascultă şi nu se mai înţeleg. De exemplu, faptul că celălalt îmi cere ceva ce eu simt că nu vreau să ofer nu înseamnă că ea/el „exagerează”. În loc de a susţine gândul „Cum poate să-mi ceară aşa ceva”, mă ascult ce trăiesc în interior şi îmi comunic poziţia, aleg cum vreau să răspund la cerere: primesc, fără să mă simt obligat, sau refuz, fără respingere şi fără să mă simt vinovat.

Sunt oameni care-și petrec viața cerând de la celălalt lucruri pe care acela nu le poate da.

Când ieșim din modelul „Dacă eu fac, de ce nu face şi celălalt…”, nu mai susținem mitul reciprocității şi ne responsabilizăm pentru propriile dorinţe şi alegeri. Favorizăm astfel interacţiuni mai clare în relaţie, diminuăm riscul de a trăi perturbări majore, avem o mai mare şansă ca relaţia să fie stabilă, durabilă, dinamică şi vie.

# 4. Mitul atotputerniciei iubirii

De mici am învăţat să susţinem această iluzie. Am fost crescuţi cu afirmaţii de genul „Mă superi dacă iei note mici”, „nu mai ţipa că mă enervezi”, „o să mă faci fericită dacă iei premiu”. Sistemul relaţional în care am fost educaţi, cel mai adesea cu multă iubire şi bunăvoinţă din partea părinţilor, ne-a folosit pentru a ne adapta mediului ca şi copii. Acum, ca adulţi, putem alege, mai conştient, un mod de relaţionare care să reducă suferinţele inutile şi să crească plăcerea de a trăi autonom şi mai liber.

Nu este în sine „rău” să-mi imaginez că îl pot face pe celălalt fericit sau nefericit prin ceea ce spun, prin cum mă comport, uneori chiar prin cum gândesc şi ce simt. Păstrez această credinţă, căci o mică iluzie mă poate motiva, însă o dau jos de pe piedestal şi folosesc antidotul, respectiv modestia. Mă consider modest în sensul că ştiu că pot face ceva, dar nu îl pot face pe celălalt fericit/nefericit.

Fericirea/nefericirea este ceea ce „produce” și trăiește ea/el în interior, ca urmare a ce acceptă să primească în relație, cum gestionează mesajele în relația cu sine și cu ceilalți.

Atunci când cobor iluzia de pe piedestal şi stau alături de modestie, le voi avea disponibile pe amândouă astfel încât aplicând discernământul să pot şti care dintre ele este utilă într-un anume moment pentru interacţiunile mele în relaţie. Nu înseamnă că îmi pasă mai puţin sau că nu-l iubesc pe celălalt, înseamnă că îl respect ca autor al propriilor trăiri. Mă pot pune în locul lui, pentru a încerca să-l simt și să-l înțeleg, însa voi respecta ceea ce trăiește și gândește făra să-mi imaginez că iubirea mea ar avea putere asupra lui. Îl văd pe celălalt aşa cum este de fapt, autorul propriilor trăiri, emoţii, sentimente, comportamente. Ştiu că am o contribuţie, uneori substanţială, dar niciodată integrală, la cum trăieşte ceea ce eu transmit în relaţie, însa ies din închipuirea că am o astfel de putere încât să îl fac să gândească, să simtă şi să acţioneze aşa cum vreau eu, sau că prin mesajul pe care-l transmit îl pot determina să fie fericit sau nefericit.

Iluzia atotputerniciei (profesională, parentală, terapeutică etc.) este legată de nevoia de a influenţa mediul. Este o nevoie relaţională legitimă, care însă nu trebuie să fie nevoia de a schimba neapărat totul.

# 5. Mitul iubirii armonioase

Adesea întreținem miturile comunicării aşa-zis armonioase, în care ne imaginăm că doar atunci când suntem „de aceeaşi părere” sau avem „aceeaşi dorinţă” putem să „ne înţelegem bine”, iar atunci când nu suntem „de acord” suntem „în conflict”. Învățăm să credem că iubirea într-o relație implică un fel de coincidență plăcută a dorințelor, aspirațiilor și părerilor celor doi parteneri.

Ca să comunicam și „să ne înţelegem bine”, avem nevoie să ne ascultăm, să respectăm individualitatea fiecăruia, să înţelegem legitimitatea fiecăruia de a crede şi de a simţi diferit.

A trăi în cuplu fiind diferiți presupune a ne respecta diferențele fără a încerca să le reducem.

Când avem dorinţe sau păreri „diferite”, armonia nu înseamnă ca unul dintre noi să renunţe la propria dorinţă sau la propriul punct de vedere. Mă ascult şi îl ascult pe celălat, privesc asemănările dintre poziţia mea şi a celuilalt cu toată bunăvoinţa de a le vedea clar, privesc diferenţele dintre punctul meu de vedere şi al celuilalt fără să le pun în opoziţie şi fără să încerc să le reduc.

Un demers util este să ieșim din imaginaţia despre „a convinge” ca şi impunere a propriului punct de vedere, prin seducţie sau ameninţare. În schimb, putem privi demersul ca pe o oportunitate de clarificare şi de acţiune împreună. La origine, cuvântul a convinge înseamna „a învinge împreună”. Atunci când cei doi parteneri, autori într-o relaţie, doresc să realizeze un proiect comun, miza este de a contribui la realizarea acelui proiect, de a obţine rezultatele dorite, de „a învinge împreună”. Cel mai adesea, dorinţa de a convinge este bazata pe dorinţa de a fi aprobat, confirmat, recunoscut. În spatele nevoii de recunoaştere este un fel de luptă pentru putere (în cuplu, în mediul profesional, chiar și în relația cu copilul), lupta pentru a influența.

Uneori, dorinţa de a ajuta, a da sfaturi, ne apare ca fiind ceva ce poate aduce armonie într-o relație. Este util să ascultăm, fără autoamăgire, ce trăim în interiorul nostru, să vedem dacă nu cumva ceea ce vrem de fapt este să-l convingem sau să-l influenţăm pe celălalt. Uneori e posibil să contrazic sau să vreau să conving din iluzia că „distrugând” punctul de vedere al celuilalt, „făcându-l” să gândească şi să facă diferit sau „controlând” prin sfaturi ce gândeşte, simte şi face, voi avea mai multă încredere în mine, mă voi simţi în siguranţă şi având valoare.

Pentru a favoriza formarea unui cuplu durabil şi stabilitatea în timp a relaţiei, pentru a trăi fericit în cuplu, am nevoie să respect, să dezvolt şi să susţin relaţia. Să accept imprevizibilul, temerile şi îndoielile, să-mi asum riscul de a nu fi uneori înţeles, de a mă simţi câteodată singur. Să trăiesc bucuriile și iubirea alături de celălalt şi poate nu întotdeauna împreună cu celălalt. Contribuind la viaţa şi dinamismul relaţiei, la creşterea fiecăruia dintre noi, cei doi parteneri egali în această relaţie, vom constata că, neaşteptat de multe ori, imposibilul va deveni posibil.


O descriere pe larg a acestor perspective din pedagogia relațională propusă de Jacques Salome prin Metoda ESPERE®, găsiți în cartea Danielei Andreescu Conversații cu tine.

Distribuie

Daniela Andreescu

Daniela Andreescu este coach, facilitator pentru dezvoltare umană, autoare. Este membră a Institutului ESPERE International Paris, International Coach Federation și Neuroleadership Institute. Cărțile sale au fost publicate la Editura Herald în Colecția Arta Schimbării.

Mai multe articole de Daniela Andreescu

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA