Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine – și pentru toate femeile din jurul tău

Aproape toate femeile pe care le cunosc se stresează până se îmbolnăvesc de frica patologică conform căreia, pur și simplu, ele nu fac suficient cu viețile lor. Ceea ce este nebunesc – pur și simplu și absolut nebunesc – întrucât femeile pe care le cunosc fac foarte multe lucruri și le fac și bine. Verișoara mea, Sarah, de exemplu, își face lucrarea de master în relații internaționale, în timp ce lucrează pentru o organizație non-profit care construiește spații de joacă pentru școlile publice care sunt dureros de lipsite de fonduri. Kate stă acasă și îi crește pe doi dintre cei mai încântători copii pe care i-am cunoscut vreodată – în timp ce lucrează, de asemenea, și la o carte de bucate. Donna este producătoare a unui film de mare succes la Hollywood; Stacy conduce o bancă londoneză; Polly tocmai și-a deschis o brutărie artizanală…

Fără doar și poate, fiecare dintre aceste femei inteligente și inventive ar trebui să radieze de mulțumire de sine. În schimb, ele se zbat în îndoială aproape constantă, cumva făcându-și griji că eșuează în viață. Sarah își face griji că ar trebui să călătorească în jurul lumii în loc să se angajeze într-un program de masterat. Kate își face griji că își irosește educația dacă stă acasă cu copiii ei. Donna își face griji că își pune căsnicia în pericol pentru că lucrează atât de mult. Stacy își face griji că sistemul capitalist bancar îi ucide creativitatea. Polly își face griji că brutăria ei artizanală s-ar putea să nu fie suficient de capitalistă. Fiecare dintre ele își face griji că ar trebui să slăbească cel puțin 5kg. Este îngrozitor de frustrant pentru mine să fiu martoră la îndoiala lor de sine fără sfârșit. Problema este că și eu fac asta. În ciuda faptului că am scris cinci cărți, îmi fac griji că nu am scris genul potrivit de cărți sau că, poate, mi-am dedicat prea mult timp din viața mea scrisului și, prin urmare, am neglijat alte aspecte ale existenței mele. (Cum ar fi faptul că nu ar strica deloc să dau jos 5 kg.)

Deci uite ce aș vrea eu să știu: Am putea să ne relaxăm puțin? Am putea, oare, să concepem o rezoluție comună de a renunța la aceste așteptări absurde, conform cărora trebuie să fim, cu toate, prietene perfecte și mame perfecte și angajate perfecte și iubite perfecte, cu corpuri perfecte care ne dedicăm carității și ne creștem propriile legume organige, în timp ce conducem companii și stăm în cap în timp ce cântăm la chitară cu degetele de la picioare? Când mă uit la viața mea și la viața prietenelor mele, în aceste zile – cu numărul nostru amețitor de talente și oportunități – mă simt uneori ca și cum am fi, toate, niște șoricei într-un labirint experimental gigantic, agitându-ne frenetic în încercarea noastră de a ne găsi drumul afară. Totuși, poate că există un motiv istoric bun pentru toată această confuzie copleșitoare. Nu prea avem în spate secole și secole de roluri ale unor femei educate și independente pe care să le luăm drept model și pe care să le imităm (nu prea au existat femei asemeni nouă până de curând), astfel încât nu ne-a dat nimeni nici o hartă. Drept rezultat, ne întrecem toate, orbește, în acest nou labirint al opțiunilor nelimitate. Și riscurile sunt prăpăstioase. Facem greșeli. Luăm curbele brusc, sperând să dăm peste un drum deschis, doar ca să ne lovim de ziduri și să fim nevoite să dăm înapoi și să o luăm iarăși de la început. Tragem de mânere misterioase sperând să primim o recompensă, ca să învățăm, de fapt, că – auch, acela era un mâner al suferinței!

Pentru a face lucrurile și mai stresante, ne evaluăm mereu progresul în funcție de progresul celilalte – un obicei de-a dreptul oribil. Sora mea, Catherine, mi-a vorbit recent despre o conversație pe care a avut-o cu o vecină foarte drăguță care, după ce a vâzut-o pe Catherine organizând, într-o după-amiază,  o vânătoare de comori pentru copiii din cartier, i-a spus cu tristețe: “Ești o mamă cu mult mai bună decât aș putea fi eu vreodată”. Moment în care sora mea și-a luat prietena de mână și i-a spus: “Te rog. Haide să nu ne facem asta una alteia, bine?


Acum, serios – vă rog. Hai să nu.

Pentru că mi se rupe inima să știu că atât de multe femei minunate se trezesc la ora 3 dimineața și își facă rău lor înseși pentru că nu s-au înscris la școala de artă sau pentru că nu au învățat să vorbească franceză sau pentru că nu au organizat vânătoarea de comori pentru copiii din cartier. Mi-e frică că – dacă vom continua această întrecere nebunească spre perfecțiune – vom sfârși toate prin a fi mega-stresate și iritate așa cum sunt acele pisici maidaneze care locuiesc în gunoaie pe lângă restaurantele chinezești, căutând mereu firmituri pentru a supraviețui în timp ce se trag de păr din cauza anxietății hipervigilente.


Așadar, haideți, poate, să renunțăm la acest lucru?

Haideți să anticipăm faptul că noi (noi toate) ne vom dezamăgi pe noi înșine cumva. Mergi înainte și lasă asta să se întâmple. Lasă pe altcineva să fie o mamă mai bună decât tine pentru o după-amiază. Lasă pe altcineva să meargă la școala de artă. Lasă pe altcineva să aibă o căsnicie fericită, în timp ce tu, în mod nesăbuit, îl alegi pe tipul nepotrivit. (La naiba, eu am făcut-o; este ceva după care se supraviețuiește). Și dacă tot ești acolo, alegeți slujba nepotrivită. Mută-te în orașul nepotrivit. Pierde-ți cumpătul în fața șefului tău, nu te mai antrena pentru maraton, mănâncă o tonă de brioșe la o zi după ce ai început o dietă. Aruncă totul în aer, în mod catastrofic, de fapt și apoi ia-o de la capăt cu voie bună. Asta este ceea ce trebuie să învățam toate – să facem asta, pentru că acesta este modul în care sunt trasate hărțile – virând pe străzi greșite care ne conduc la pasaje surprinzătoare care se deschid în lumi noi, neașteptate și spectaculoase. Așa că mergi înainte. Generațiile viitoare îți vor mulțumi – crede-mă pe cuvânt – pentru că le-ai arătat calea, pentru că ai bătătorit, cu curaj, noi cărări din propriile tale greșeli vechi și șubrede.

Lasă-te să dai cu fața de pământ dacă e nevoie, dar, te rog, de dragul nostru, al tuturor, nu te opri.

Trasează harta propriei tale vieți!

Adaptare după Elizabeth Gilbert.

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA