Cei șapte magnifici sau nevoile de dezvoltare ale copilului (interior)

Nu există un subiect mai dezbătut la ora actuală decât creșterea și educația copiilor. Articolele și cercetările care au în centrul atenției copilul și nevoile sale s-au înmulțit tot mai mult, fiecare aducând un plus de valoare și informație peste cunoștințele deja existente. Rapiditatea cu care evoluează tehnologia și aplicabilitatea ei în cercetările ce privesc dezvoltarea umană din punct de vedere neurologic și cognitiv, oferă noi și noi perspective despre nevoile copiilor în primii ani de viață.

Existența interesului sporit pentru studierea creierului și a relațiilor părinte-copil nu poate decât să ne bucure și să ne încurajeze, însă, după cum bine știm, nici o formă de extremism nu ne ajută să ne menținem viața în echilibru. Avem nevoie de un filtru propriu, care să extragă din toate informațiile cu care suntem bombardați, pe cele care au sens pentru noi, cu care rezonăm și pe care putem să le aplicăm în viața noastră de zi cu zi, în mod concret și real. Este ușor să ne lăsăm furați de imaginea părintelui perfect sau ideal, cu bebeluși liniștiți și minunați ca în reclamele TV, cu case în ordine perfectă, cu coafura și manichiura impecabile, care în timpul liber citește ultimele cărți de parenting apărute și scoate mereu din pălărie soluțiile potrivite oricărei situații. Cu toții ne-am dori acest rol, nu-i așa? Mai ales când suntem bombardați din fiecare unghi cu informații noi, adesea diferite, despre ce trebuie să facem, când, cum și cu ce rezultate – cum să facem loc dificultăților relaționale când sunt atât de multe lucruri pe care le știm despre creșterea copiiilor în ziua de azi? Parcă începi să le găsești scuze părinților tăi și părinților lor: „atât știau, domnule, ce să le ceri?„, „așa era pe vremea aia„, „nu aveau ai noștri atâtea posibilități„, „așa au fost crescuți, așa ne-au crescut și pe noi„, ș.a.m.d.

Dar noi și cu atât mai puțin copiii noștri, nu avem nevoie de aspirații nerealiste spre un perfect absolut. Da, este adevărat și firesc: majoritatea dintre noi tindem spre a face lucrurile cât mai bine și spre a ne simți cât mai bine posibil. Ne dorim superlativul și aspirăm să îl atingem și, într-un fel sau altul, timpurile pe care le trăim și viteza cu care evoluează și se dezvoltă tehnologia și descoperirile științifice, ne fascinează și ne atrage cu promisiunea „imortalității” – o viață cât mai lungă și confortabilă, în care lucrurile vor merge cât mai bine, eforturile noastre vor fi cât mai mici, iar bucuriile tot mai mari. Însă ceea ce ne lipsește este capacitatea de a tolera incertitudinile, imprevizibilul, necunoscutul, dificultățile și suferința inerente existenței noastre ca ființe umane, poate unul din lucrurile de care strămoșii noștri erau mai conștienți (din păcate, poate, uneori prea resemnați).

Ce poate fi mai sănătos pentru psihicul uman decât această capacitate de a accepta, a da sens și a trăi fiecare zi, așa cum este ea? Însă pentru a reuși să trăim conștient și prezent în viața noastră de zi cu zi și pentru a-i putea ajuta și pe copiii noștri să facă același lucru, este nevoie să avem grijă de noi. Nevoi avem cu toții – o multitudine, o imensitate nesfârșită de nevoi. O dată satisfăcută una, apare alta și apoi alta și tot așa. Apoi apar cercetările și cărțile și articolele și discuțiile despre ele. Apoi apar încercările noastre de a respecta recomandările pentru a reuși ce ne propunem, apoi apar reușite, dar și eșecuri. Și în ciuda credințelor populare, ne este la fel de greu să gestionăm succesul precum ne este să ne confruntăm cu propriile eșecuri, uneori chiar mai greu.


Ce este, deci, important?

Cel mai important lucru este și va rămâne relația. Care relație? Toate :). Relația noastră cu propria persoană, cu lumea și mediul care ne înconjoară, cu copiii, partenerii, familia și prietenii noștri.

Și pentru a putea avea relații sănătoase este important să învățăm să ne conștientizăm nevoile și resursele prin care le putem împlini. Fiecare dintre noi își evaluează nivelul satisfacției în funcție de criterii și standarde personale, culturale, sociale, etc., însă, atunci când ne întâlnim la granița de contact dintre noi, indiferent că suntem în relații părinte-copil, iubit-iubită, prieten-prieten, etc., ne putem susține unul pe altul și putem repara și ajusta dinamica dintre noi astfel încât să nu repetăm la nesfârșit scenariile și tiparele disfuncționale care ne rănesc și ne răpesc bogăția conexiunii.

Și pentru că, așa cum am afirmat mai sus, există nenumărate informații și perspective de abordare și înțelegere a nevoilor de dezvoltare ale copiilor, am să mă opresc la cea cu care rezonez cel mai puternic, cu speranța că veți putea regăsi în unele dintre acestea în prezent sau în trecut sau îi veți putea recunoaște pe copiii sau partenerii voștri și veți alege să rămâneți prezenți și conștienți de voi și veți păstra ideea de reparare ca alternativă mai funcțională și sănătoasă la evitare (a realității, a problemei, etc.) negare (a gravității, importanței, a suferinței cauzate, etc.) sau supracompensare (poate îmbrăca forma „reparării„, dar a-i cumpăra copilului mii de jucării, nu înlocuiește prezența părintelui; a-l înscrie la nenumărate activități, nu compensează pentru lipsa contactului cu tine, părintele lui, a-i spune cât e ziua de lungă cât de special și nemaipomenit este, nu schimbă cu nimic expresia dezamăgită de pe chipul tău atunci când notele, comportamentul sau dorințele sale nu se ridică la nivelul așteptărilor pe care le-ai avea).


Copilul nostru (inclusiv copilul nostru interior) nu ar nevoie de perfecțiune și control absolut, ci de prezență (nu pot sublinia suficient acest aspect), atenție, deschidere, disponibilitatea de a accepta realitatea, diferențele, propriile greșeli și capacitatea de a rămâne în relație și de a da sens lucrurilor, în timp, în ciuda dificultăților.

Putem face acest lucru, păstrând în minte cei șapte magnifici – așa cum obișnuia să spună Ken Evans, psihoterapeut relațional și integrativ – atunci când vorbea despre acele nevoi pe care le purtăm cu noi toată viața, dar care, în copilărie sunt cu atât mai importante cu cât, în funcție de răspunsurile pe care le primim la exprimarea directă sau indirectă a nevoilor, ne construim scenarii și tipare după care ne ghidăm în relațiile noastre și în modul în care ne trăim viața.

1. Nevoia de apartenență

Fiecare dintre noi ne naștem într-un anumit spațiu și într-un anumit timp, într-o anumită familie și cu un set predefinit de valori, credințe, așteptări și experiențe. Este prima caracteristică a identității noastre – ceea ce ne definește ca ființe sociale înainte de a apărea nevoia noastră de individuare. Suntem copilul cuiva, nepotul cuiva, fratele sau sora cuiva, unchiul cuiva, vărul cuiva, etc. – aparținem unei lumi care există, cu stâlpi, granițe și legi naturale, ceea ce înseamnă că nu suntem aruncați în singurătatea și izolarea necunoscutului.

Copilul are nevoie de conținere și de atingere și de susținere, chiar de la început – acea simbioză sănătoasă care protejează și oferă siguranță. Indiferent dacă ne place sau nu, dacă ne este ușor sau nu, bine sau nu în familia în care ne-am născut, crescut, trăit, nu ne putem crea o identitate solidă în absența ei – putem admira un copac pentru cât îi este coroana de bogată și de frumoasă, însă vom ști, chiar dacă nu exprimăm verbal, că o parte a frumuseții și bogăției sale este datorată puterii și rezistenței rădăcinilor.

Copiii au nevoie să știe cine sunt și ce îi definește și nu pot face acest lucru decât raportându-se la cei din jurul lor. Este important pentru copii să își cunoască povestea și istoricul vieții, oricât de dureroase și complexe ar fi, pentru că, așa cum spunea Francoise Dolto, spunându-i copilului adevărul despre sine, îl vindeci de povestea sa de viață. Pentru că apartenența nu este despre perfecțiune și imaginea unei familii ideale, ci despre realitate – doar acceptând că suntem într-un anumit loc, putem alege dacă să rămânem sau să plecăm.

2. Nevoia de oglindire

Nu-i așa că este minunat atunci când te simți văzut și auzit și acceptat exact așa cum ești? Copiii au nevoie de cineva care să îi poată vedea așa cum sunt, dar să le poată oferi un feedback real și sincer. În ciuda credinței multora, copiii nu au nevoie de aprecieri și laude exagerate și neîncetate („îi spun mereu cât este de grozav, așa va avea încredere în el„) și nici de critică constantă, fie ea „pozitivă” și justificată („copiii trebuie pupați doar în somn„, „nu îl mai lăuda atât că i se urcă la cap„), ci de o oglindire coerentă, oferită cu sinceritate, dar și cu blândețe, cu realism, și cu posibilități. Imaginea pe care ne-o construim despre noi înșine are baza în lucrurile pe care le simțim și le trăim de mici, dar și în modul în care ne văd persoanele semnificative din viața noastră și reacțiile lor la noi – o oglindă distorsionată va transfigura realitatea persoanei oglindite și îi va influența, într-un sens sau altul, viața.

3. Nevoia de idealizare

La început, copiii au nevoie să idealizeze unul sau ambii părinți. Să-i vadă mai puternici, astfel încât ei să se simtă în siguranță, cu atât mai mult cu cât ei se simt vulnerabili în interior.

Se întâmplă însă ca, uneori, unul dintre părinți să aibă un comportament care nu poate fi idealizat, alteori să creeze idealizarea unui comportament ireal.

Copiii se susțin pe ei înșiși în imaginea figurii cu care s-au identificat și își pot proiecta puterea, ei au nevoie de acest lucru pentru a-și descoperi propria putere – idealizarea dispare în momentul în care copilul se descoperă tot mai mult pe sine, însă uneori standardul creat de idealizarea părintelui poate fi problematic pentru copil.

4. Nevoia de inițiere

Copiii au nevoie să fie proactivi, să fie implicați în activități și să își vadă părinții inițiind și creând oportunități de relaționare. Nevoia de inițiere nu înseamnă responsabilitatea părintelui de a avea un copil care citește – cumpărându-i sute de cărți, limitându-i activitățile în funcție de cât citește, șantajându-l sau obligându-l să citească, atâta timp cât copilul nu își vede niciodată părintele citind. Sau spălându-se pe dinți de două ori pe zi sau lăsându-și ordine pe birou sau vorbindu-le frumos vecinilor și arătându-și afecțiune în familie. Copiii fac ceea ce le spui, dar mai mult decât orice, copiii copiază ceea ce văd.

A-i învăța pe copiii să facă și să gândească de unii singuri, presupune a le oferi un exemplu. Nu este suficient să le spunem copiilor: „când eu eram de vârsta ta, făceam cutare și cutare” sau „trebuie pentru că așa îți spun eu„. Indiferent ce văd în jurul lor, copiii vor să fie ca părinții lor și în jocul sau interacțiunile lor sociale, vor iniția ceea ce percep că se întâmplă în lumea adulților.

Este în regulă să îți dorești să ai un copil care citește, joacă șah, volei, fotbal, arte marțiale, gătește, etc. Dar mai important decât aceste lucruri, pentru copilul tău, este relația ta cu el. El va sacrifica, de cele mai multe ori cititul, pentru a se uita la televizor, dacă te vede făcând asta – chiar și dacă vă aflați în camere separate. Fii prezent pentru copilul tău și inițiază, mai ales când acesta este mic și deschis ca un burete la aproape tot ceea ce îi propui, activități și discuții care să fie exact asta o inițiativă, o propunere, un început, nu o obligație, o presiune și o normă de neschimbat.

5. Nevoia de înfrățire

Nu este suficient să aparținem unui anumit loc și să fim văzuți așa cum suntem – avem nevoie să simțim că putem regăsi aspecte ale propriei experiențe în experiențele de viață ale unei alte persoane. A regăsi în celălalt, ceva din noi înșine ne oferă posibilitatea de a realiza conexiuni și de a dezvolta relații în care să ne simțim în siguranță și în comuniune. Ființele umane nu pot trăi fără relații – suntem programați genetic să îi căutăm pe ceilalți, să trăim împreună, să supraviețuim și să rezolvăm lucruri împreună, să împărtășim experiențe și să ne susținem unii pe ceilalți în călătoria vieții.

6. Nevoia de eficacitate

Este nevoia copilului de a ști când a făcut ceva suficient de bun și nu trebuie să facă mai mult. Atunci când mediul e prea expectant, copiii nu mai dezvoltă o măsură a cât anume e „suficient„, ei continuă să dea la nesfârșit, neștiind când să se oprească, când au dat suficient. E ca și cum ai sfâșia din tine și o iei mereu de la capăt cu teama secretă că, oricum, nu va fi suficient de bine. E important ca părinții să le spună copilului că e suficient. Aprecierea nu costă nimic, dar valorează enorm în ochii unui copil. Și în ochii unui adult a căror merite îi sunt recunoscute și valorizate, se poate citi satisfacție și împlinire.

Dacă îi putem oglindi copilului, în mod realist și sincer, ce vedem și știm despre el, putem să îl ajutăm să se descopere cu resursele și calitățile sale, alături de imperfecțiunile și defectele sale și să îl susținem să își folosească resursele și să trăiască cu minusurile sale, încurajându-l în lucrurile pe care le realizează cu plăcere și cu pricepere, oferindu-i astfel șansa de a se simți capabil și eficient pentru cum este și pentru ceea ce poate, nu pentru așteptările celorlalți despre ce și cum ar trebui să facă.

7. Nevoia de conflictualitate

Atunci când un copil crește sunt momente în care vrea să testeze mediul. De obicei în jurul vârstei de doi ani și apoi în adolescență, dar poate fi oricând.

Nevoia de conflictualitate a copilului nu este dată de nevoia de a fi mereu în conflict sau de a trăi într-un mediu ostil, plin de furie și pericole, ci este despre nevoia copilului de a-și descoperi teritoriul și granițele – de unde și până unde sunt eu, până unde îmi sunt libertățile și ce anume mă limitează și unde.

Atunci când copilul împinge limitele părintelui (punând anumite întrebări, refuzând anumite lucruri, adoptând o serie de comportamente considerate nepotrivite de către părinte), reîntoarcerea părintelui în mod agresiv către copil, îl va anula pe acesta ca și cum nu ar exista. Dacă atunci când le împinge granițele, părinții se lasă împinși, copilul își anulează părintele, pentru că nimic nu îl mai oprește, nimic nu îl conține și e paradoxal că nu mai are limite. Dacă prima perspectivă caracterizează societatea tradițională „eu te-am făcut, eu te omor„, cea de-a doua este specifică societății postmoderne în care „lasă, că o să înțeleagă când va crește” sau „vreau să aibă TOT ceea ce nu am avut eu„, etc.

Cea mai bună experiență este întâlnirea echilibrată. Un simț sănătos al protestului nu înseamnă că te lupți cu toată lumea, ci constă în capacitatea de a spune NU și de a-l susține pe copil să își descopere propria putere, dar și propriile limite.

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA