Ce putem învăța din durerea copiilor abuzați sexual?

Asociația Psihologilor Americani (APA) definește abuzul sexual ca fiind o activitate sexuală nedorită, în care făptașul se folosește de forță, recurgând la amenințări sau profitând de faptul că victima nu se poate apăra. În cele mai multe cazuri, victimele și făptașii se cunosc. Reacțiile imediate ale abuzului sexual includ starea de șoc, frica și lipsa de încredere. Simptomele pe termen lung se cristalizează în stări de anxietate și tulburare de stres post-traumatic. În timp ce eforturile de tratare a făptașilor au rezultate nepromițătoare, intervențiile psihologice pentru victimele abuzului sexual – mai ales cele desfășurate sub forma terapiei în grup – sunt eficiente.

2017 a fost anul în care deficitul de educație sexuală a fost mai mult decât vizibil la nivel mondial. Probabil că, pentru prima dată în istoria omenirii, victimele hărțuirii și ale abuzurilor sexuale s-au aliat pentru a transforma Campania #metoo într-un dialog global, sincer și deschis, despre comportamentele sexuale nepotrivite. Societatea în mod cert a reacționat și o parte dintre hărțuitori s-au întâlnit față în față cu efectele masculinității lor toxice, suportând consecințele unor comportamente față de care toleranța ar trebui să fie zero.

Din păcate, nici în spațiul carpato-danubiano-pontic nu am fost feriți de astfel de povești cutremurătoare. Iar știrile despre faptele polițistului pedofil Eugen Stan, care au devenit cunoscute în toată România în ultimele săptămâni, ne-ar putea determina să înlocuim pasivitatea unor atitudini de genul „nouă nu ni se poate întâmpla“ cu o serie de acțiuni preventive, prin care să devenim proactivi.

Fiindcă nu vrem să trecem indiferenți pe lângă suferința unora dintre semenii noștri și pentru a oferi cât mai multe informații utile comunității (deoarece noi chiar credem că împreună suntem mai puternici), i-am invitat pe câțiva dintre colegii mei – specialiști în psihologie, psihiatrie, psihoterapie și servicii de protecție socială – să ne răspundă la câteva întrebări cu privire la fenomenul de abuz sexual asupra copiilor.

Pentru început, să vedem ce înseamnă abuzul sexual asupra copiilor? Potrivit experților de la Salvați Copiii România, răspunsul este următorul: 

„Abuzul sexual asupra copilului înseamnă implicarea copilului într-o activitate sexuală pe care el nu o înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuviinţarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării psiho-somatice sau care încalcă legile ori tabuurile sociale legate de rolurile familiale. Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului în activităţi realizate cu intenţia de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care prin vârstă şi dezvoltare se află faţă de copilul abuzat într-o relaţie de răspundere, încredere sau putere.“ 

Din păcate, fenomenul nu este rar, cifrele fiind mai mult decât alarmante. „Zilnic, 6 copii sunt abuzați sexual în România”; „1 din 6 băieți și 1 din 4 fete sunt victime ale abuzului sexual până la vârsta de 18 ani.” Automat, prima întrebare pe care și-o pune părintele este: 

Cum pot recunoaște, ca părinte sau îngrijitor al unui copil, semnele subtile ale unui posibil abuz?

Prezența conștientă a părintelui și dialogul zilnic cu copilul se numără printre cele mai bune strategii de identificare timpurie a oricărui risc, inclusiv al celui de abuz sexual.

Chiar dacă ne-am dori să primim răspunsuri clare și la minut, atunci când vine vorba despre identificarea unui abuz sexual, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Diana Stănculeanu, psiholog și coordonator de programe la Salvați Copiii România, ne explică și de ce: „Marea provocare – în identificarea eventualelor semne comportamentale în situații de abuz sexual asupra unui copil – derivă din faptul că foarte puține astfel de comportamente apar în exclusivitate în situații de abuz sexual. Cele mai multe dintre semnalele de alarmă, comportamentale și emoționale, pot apărea în aproape orice situație cu impact traumatic asupra copiilor. «Alarmele» comportamentale sau emoționale variază în funcție de vârstă și de nivelul de maturitate emoțională a copiilor. Copii diferiți vor reacționa diferit, cu grade diferite de intensitate, în situații similare de abuz.”

Oana Niculae, medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, din cadrul Centrului de Educație Emoțională și Comportamentală pentru Copii, București, ne spune că: „Abuzul sexual pentru un copil reprezintă una dintre cele mai traumatizante experiențe de viață.” Iar ca principale semnale, părintele poate observa în special modificări de dispoziție: „Copilul poate fi mai trist sau mai furios, cu stări emoționale schimbătoare, mai puțin comunicativ, poate avea stări evident neobișnuite atunci când este în preajma abuzatorului sau asistă la o discuție despre acesta, poate fi mai retras, izolat, pot apărea tulburări de apetit alimentar, tulburări de somn (mai frecvent insomnii sau coșmaruri).” Dar acestea nu sunt singurele semnale care ne-ar putea ridica semne de întrebare. Dr. Niculae mai adaugă: „La nivelul preocupărilor, de cele mai multe ori apare lipsa interesului pentru joc, pentru activități care anterior îi plăceau; copilul este de multe ori într-un regres privind achizițiile și arată dezinteres pentru învățare; rezultatele școlare sunt semnificativ scăzute. Un semnal de alarmă este reprezentat de apariția unor manifestări specifice în zona uro-genitală (comportamente de auto-stimulare, constipație brusc instalată și fără o cauză identificabilă, apariția unor episoade de enurezis la un copil cu control sfincterian bine instalat, iritații locale) sau în zona bucală (poate avea comportamente de evitare a atingerii buzelor și obrajilor de către alte persoane sau chiar evită atingerea cu mâncare, se poate șterge de multe ori sau pot apărea comportamente de spălare excesivă, vărsături ori comportamente stereotipe de ros unghiile, supt degetele sau alte obiecte).”

Cristina Petrescu-Ghenea, psihiatru și psihoterapeut de familie, angajată la Salvați Copiii România și colaboratoare a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, ne evidențiază următoarea manifestări pe care le-am putea observa la copiii victime ale abuzului. Acestea pot reprezenta niște steaguri roșii de risc:

• Comportamente sexuale inadecvate, exprimate în jocul cu jucăriile, alte obiecte sau cu alți copii.
• Coșmaruri, probleme de somn recent manifestate.
• Retragere în sine sau foarte mare dependență de adulții din jur.
• E neobișnuit de secretos.
• Schimbări recente de personalitate inexplicabile, labilitate emoțională și nesiguranță.
• Regres până la comportamente specifice unor etape anterioare ale dezvoltării (de exemplu, face din nou pipi în pat, deși era învățat să meargă la toaletă).
• Frica inadecvată de anumite locuri sau de anumite persoane.
• Modificări ale obiceiurilor alimentare.
• Noi cuvinte „adulte” folosite pentru a descrie părțile corpului, fără nicio sursă evidentă.
• Vorbește mult mai mult despre un prieten nou sau mai vechi și despre bani sau cadouri inexplicabile.
• Auto-vătămare (tăiere, ardere sau alte inițiative dăunătoare).
• Semne fizice, cum ar fi: dureri inexplicabile sau vânătăi în jurul organelor genitale sau gurii, boli cu transmitere sexuală, sarcină.
• Fuga de acasă.
• Nu doresc să fie singuri cu un anumit copil sau cu o anumită persoană adultă.
• Durere, decolorare, sângerare sau scurgeri la nivelul organelor genitale, anusului sau gurii.
• Durere persistentă sau recurentă în timpul urinării și/sau defecării.
• Udarea și/sau murdărirea lenjeriei intime, care nu are legătură cu antrenamentul pentru toaletă.

Tot legat de recunoașterea abuzului, psihologul și psihoterapeutul Diana Stănculeanu adaugă: „De precizat că, atunci când semnele de mai sus apar izolat, ele nu au puterea să ne indice cu exactitate prezența unui abuz; ba mai mult, chiar și atunci când apar grupate, când un copil manifestă 5-6 dintre comportamentele enumerate, putem avea de-a face și cu alte situații cu impact traumatic asupra copilului, cum ar fi divorțul parental, pierderea unui părinte, bullying sever la școală etc. Putem ști însă, cu certitudine, că acel copil trăiește o situație înalt traumatică, ce necesită imediat atenția și ajutorul nostru.”

În conformitate cu diferite studii și rapoarte de specialitate emise de experții internaționali în prevenția și intervenția în situații de abuz sexual, copiii care ajung să fie victimele pedofiliei manifestă schimbări vizibile în următoarele arii de viață:

• Își pierd încrederea în cei din jur și în relații.
• Dezvoltă convingeri care sugerează că sunt defecți, murdari, nevindecabili.
• Au dificultăți majore în gestionarea și managementul emoțiilor.
• Încep să aibă probleme școlare evidente.
• Se confruntă cu diferite crize religioase.

Pe scurt, am putea spune că pedofilia compromite relația copilului cu realitatea. Tot experții de la Salvați Copiii România ne răspund la întrebarea: 

Care sunt principalele nevoi ale copiilor ce au trecut printr-un episod de abuz?

Protecția fizică și atașamentul psihologic și relațional sunt cea mai bună bază de siguranță.

Copiii, în general, au nevoie să se simtă în siguranță, dar în situațiile de abuz sexual, această nevoie se accentuează și mai mult. Copiii au nevoie să vorbească despre experienţele şi sentimentele lor. Au nevoie să știe la cine să apeleze când vor să ceară ajutor. Odată ce copilul a dezvăluit abuzul, este vitală prezenţa unui adult, mai ales a unui părinte protector sau a unei persoane de îngrijire, în care copilul are încredere şi care îl poate ajuta să facă faţă acestei experienţe dramatice şi să înţeleagă ce i s-a întâmplat, oferindu-i sprijin şi protecţie.

În astfel de cazuri, este recomandată evaluarea şi consilierea psihologică – realizate de către profesionişti cu experienţă în domeniul abuzului sexual. La nivel național, părinții pot apela la Centrele Specializate ale Salvați Copiii România.

În calitate de psiholog interesat de promovarea stării de bine la nivel comunitar, vă pot asigura că, potrivit majorității studiilor de specialitate, cea mai bună strategie este prevenția riscurilor și a abuzurilor. Din păcate, în țara noastră deschiderea față de tot ceea ce implică educația și sănătatea sexuală nu se află pe lista de priorități, iar efectele acestei ignoranțe sunt mai mult decât evidente.

Dr. Cristina Petrescu-Ghenea observă extrem de pertinent că: „În momentul în care facem educație despre sexualitate și sănătate reproductivă în familiile noastre, creăm un context sigur și deschidem canalul de comunicare dintre noi și copii, prezentându-le informații corecte, ce răspund nevoii lor de cunoaștere și în același timp îi pun la adăpost în fata abuzurilor de orice fel.”

Mai mult decât atât, ca psihiatru și psihoterapeut relațional, ea adaugă: „Un exemplu de bune practici în acest sens este Canada, care a inclus de mai bine de 30 de ani educația sexuală în programa grădinițelor, școlilor și liceelor. Rezultatul acestui demers a fost că, în momentul de față, studiile arată rate semnificativ mai scăzute ale abuzului sexual în rândul minorilor, mai puține sarcini la adolescente, mult mai puține cazuri de boli cu transmitere sexuală în Canada comparativ cu Statele Unite ale Americii (unde puritanismul, conservatorismul și dogma religioasă prost interpretată au menținut educația sexuală ca subiect tabu, similar situației țării noastre)”.

Pentru părinții conștienți de importanța educației sexuale, dar și pentru cei care încă nu știu exact ce mesaje ar fi de transmis copiilor – în scopul de a-i echipa pe cei mici cu informații prin care pot evita să devină victime ale abuzului sexual – vă recomand și articolul: Cum poți reduce riscul de abuz sexual asupra copilului tău. 10 recomandări pentru părinți.

Desigur că părinții sunt principalii educatori și mentori ai copiilor, însă vă invit să vorbim și despre alte sisteme de sprijin și suport, care pot face ceva pentru a reduce fenomenul de abuz sexual asupra copiilor. Iar un astfel de context este reprezentat de instituțiile de învățământ. Încă de la grădiniță și mai apoi în clasele primare, educatorii pot avea o contribuție majoră în reducerea fenomenului, prin curajul de-a transforma protecția față de propriul corp dintr-o rușine în normalitate. Prima interacțiune cu sistemele educaționale este un bun început, deoarece iată ce ne spune și psihologul Mihaela Blaga: „La vârsta de 2-4 ani, copiii primesc cu mare ușurință și curiozitate informațiile despre corpul uman, astfel că suntem și noi și ei în deplină siguranță să discutăm despre aceste aspecte, chiar și atunci când copiii nu întreabă în mod explicit.” 

Ce pot face sistemele educaționale?

Cadrele didactice ar trebui să reprezinte o sursă de încredere către care un copil să se poată îndrepta în cazul în care se confruntă cu o situaţie de abuz, de orice natură, chiar şi sexual. Copiii trebuie educați în mod onest cu privire la riscurile abuzurilor sexuale.

„Trebuie să-i învățăm pe copii să vorbească direct, corect și cu respect despre corpul lor, să știe denumirile tuturor părților corpului și niciuna să nu fie secretă sau rușinoasă. De asemenea, în primii ani de viață, când copilul trece printr-o etapă a lui «nu» vehement, e ocazia ideală de a-l învăța că, atunci când refuză, este respectat – nu trebuie forțat să accepte ceea ce îi impune adultul”, spune Zenobia Niculiță, doctor în sociologie, psiholog și lector universitar.

Este bine de știut și că educația sexuală nu trebuie confundată cu lipsa de valori sau de decență, de pudoare sau de încredere în Divinitate, educația putând să reprezinte uneori chiar salvarea copilului, prin diminuarea sentimentului de încredere al abuzatorului. Psihologul și psihoterapeutul Mihaela Blaga ne explică și de ce: Studiile privind abuzul sexual arată că un copil care folosește limbajul corect este perceput de către abuzator ca fiind un copil cu care s-a discutat despre sexualitate, un copil pentru care căile de comunicare sunt deschise și care, prin urmare, prezintă riscul de a vorbi despre ce i se întâmplă.”

Mesajele transmise de către educatorii sau psihologii care lucrează cu preșcolarii pot să dubleze mesajele transmise de către părinții cu adevărat implicați în creșterea și educarea celor mici. Dar aceasta nu reprezintă nicio problemă, deoarece astfel se creează un context optim pentru ca preșcolarul să fie și mai bine protejat. Copiii de grădiniţă trebuie să ştie că propriul lor corp le aparţine, iar părţile lor intime nu trebuie atinse de nimeni altcineva în afară de ei. Și aici avem o excepţie: momentele de igienă intimă, când  (dacă nu se descurcă – și până când reușesc ei să facă asta singuri) pot cere ajutorul unui adult de încredere (părinte, bunic, bonă, îngrijitor de grădiniţă). Mai este bine și ca prichindelul să ştie că, orice l-ar face să se simtă inconfortabil sau nesigur, atunci când cineva îl atinge, el poate să refuze; să ştie că el poate opri acest comportament – inclusiv îmbrăţişări ale rudelor, gâdilatul sau joaca de-a hârjoana, plesniturile sau atingerile „în joacă” ale părților intime de către alţi copii sau adulţi.

Oana Calnegru, psiholog și psihoterapeut relațional în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, adaugă: „Un profesor, ca şi un părinte, de altfel, trebuie să fie pregătit şi informat pentru a putea identifica semnalele sau schimbările de comportament şi stările ce pot apărea la copil. Alături de educația și prevenția pe tematica abuzului sexual care se pot face în școală, consider că mesajul esențial ce ar trebui transmis de către cadrele didactice este că acestea pot fi un punct de sprijin și de ajutor pentru copii și pentru dificultăți ce țin de sfera unui abuz de natură sexuală.”

Responsabilitățile sistemelor educaționale nu se opresc la grădiniță sau după încheierea ciclului primar. Lectorul universitar Zenobia Niculiță completează: „Profesorul poate fi o plasă de siguranță suplimentară pentru copiii care, din motive variate, nu au primit în familie sprijinul și atenția de care au avut nevoie. Adesea, profesorul este în postura în care poate să observe schimbări comportamentale, atitudinale și chiar fizice ale elevului, care ar putea să indice o traumă, un abuz. Profesorul este cel care poate cere ajutor pentru copil, atunci când descoperă o situație de abuz sexual. Pentru că, adesea, e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil – un «sat» de oameni responsabili, atenți și empatici.”

Indiferent că vorbim despre educația sexuală asigurată de cadrele didactice sau de către părinți, este indicat să reținem cuvintele medicului psihiatru Cristina Petrescu-Ghenea: „Copiii au nevoie de explicații științifice, corecte și explicate pe înțelesul lor, care să vină de la persoane de încredere. Dacă nu le vorbim copiilor despre sex educându-i, asta nu înseamnă că nu vor afla din altă parte sau că nu vor face sex! În același timp, faptul că le vorbim despre sex nu înseamnă că îi îndemnăm să facă sex. Cea mai bună prevenție a abuzului este atunci când copiii știu că este OK să vorbească despre sex cu adulții de încredere, deoarece într-un astfel de context vor veni să spună dacă cineva le face propuneri nepotrivite.”

Mi-am propus să nu încheiem analiza fenomenului de abuz sexual asupra copiilor, fără să explorăm și dimensiunile pedofiliei. 

Ce este pedofilia? Se poate trata? Și cum ne apărăm de ea?

Toți cei patru experți pe care i-am întrebat cu privire la pedofilie au făcut referire la aceasta ca la o tulburare:

„Este o tulburare listată în Manualul de Diagnostic și Statistică a tulburărilor mentale (DSM) și e caracterizată de faptul că acea persoană este atrasă sexual de copii cu vârste mici”, ne spune Roxana Nicolau, psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv comportamental.

„Conform ultimului DSM, tulburarea pedofilică se definește ca o tulburare ce durează de mai mult de 6 luni, timp în care au existat fantezii, impulsuri sexuale sau comportamente sexuale intense, recurente, vizând copii sub 13 ani”, confirmă și dr. Ioana Pavel, medic specializat în psihiatria adultului.

„Cea mai recentă definiție acceptată de către Asociația Americană de Psihiatrie (2000) și Organizația Mondială a Sănătății (1997) este următoarea: Pedofilia reprezintă interesul sexual persistent îndreptat către copii aflați înaintea pubertății”, subliniază și Raluca Anton, psiholog clinician și psihoterapeut.

„Când vorbim despre pedofilie, ne referim la o atracție sexuală față de copii prepuberi, sub 13 ani, manifestată de către adulți sau adolescenți peste 16 ani”, evidențiază și doctorul în psihologie Krisztina Gabriela Szabó, care, de asemenea, mai adaugă: Asociația Psihiatrilor Americani (APA) inițial a făcut referire la pedofilie ca la o «orientare» sexuală (adică dorințe, gânduri, fantezii ce nu sunt alese de către individ), respectiv ca la o tulburare mentală, atunci când persoana dă curs prin acțiune acestor dorințe și fantezii sau când raportarea la propria persoană este încărcată de vinovăție și rușine pentru faptul că are astfel de gânduri și fantezii. Ulterior, având în vedere gravitatea infracțiunii de abuz sexual asupra copiilor (cu atât mai mult cu cât vorbim de victime care încă nu au ajuns la vârsta la care să își poată da sau nu consimțământul), pentru ca definirea drept «orientare» să nu fie interpretată în niciun fel ca o condiție ce ar degreva de responsabilitate abuzatorul, APA a revenit asupra termenului de «orientare», înlocuindu-l cu acela de «interes»”.

Evident, nici la nivelul simțului comun perspectiva nu este foarte diferită. Reacțiile din social media, în ceea ce privește faptele polițistului pedofil, sunt mai mult decât grăitoare în acest sens. Oameni de diferite vârste, cu sau fără copii, mai mult sau mai puțin vocali, și-au exprimat indignarea în fața actelor de pedofilie, uitând, pe bună dreptate, pentru scurt timp că în spatele acestor comportamente nu sunt niște bestii, ci tot ființe umane. Astfel, aș evidenția cuvintele descrise mai sus de către psihologul Krisztina G. Szabó, subliniind faptul că – mai ales în calitate de experți în sănătate mintală – trebuie să înțelegem impulsul sexual al acestora, dar să condamnăm din perspectivă morală manifestarea acestuia. S-ar putea ca o asemenea strategie să devină, în timp, esențială pentru a-i putea ajuta pe acești oameni să se stăpânească și pentru a-i putea proteja mai bine pe copiii care sunt expuși la risc.

Poate, deloc surprinzătoare sunt și răspunsurile similare la întrebarea: „În mediul clinic sau în cabinetele de psihoterapie, au fost întâlniți pacienți cu impulsuri legate de pedofilie care să ceară ajutor în acest sens?

Psihoterapeutul Krisztina Gabriela Szabó: „Personal, nu am avut pacienți care să fi comis abuzuri de această natură.“

Psihologul clinician Raluca Anton: „Din păcate, de foarte puține ori, ajunge să apeleze la serviciile de specialitate cineva care suferă de o astfel de tulburare. Marea majoritate a manifestărilor sexuale atipice sunt dezvăluite de către pacienți după ce relația terapeutică a devenit una stabilă și bazată pe încredere, iar aceasta are ca explicație principală stigma asociată discuțiilor despre comportamentele sexuale.“

Realitate confirmată și de către psihoterapeutul Roxana Nicolau: „Nu. Atât în practica mea clinică din domeniul protecției sociale a copilului, cât și în practica clinică privată, am întâlnit mai degrabă victime ale acestor pedofili. De regulă, aceștia nu apelează din proprie inițiativă la serviciile de psihiatrie sau psihoterapie. Acești indivizi ajung în tratament sau la consiliere în grupuri de suport, ca urmare a unor condamnări.“

Nici în cabinetele de psihiatrie situația nu este diferită, potrivit celor spuse de medicul Ioana Pavel: „Nu am avut cazuri de persoane care să vină în mod expres ca să se vindece de pedofilie. Există persoane care neagă astfel de fantezii sau comportamente, deși ele se întâmplă. Sunt persoane care nu se simt rușinate sau vinovate sau anxioase cu privire la aceste impulsuri – și aceste persoane nu vor căuta ajutor, considerând că nu au nevoie.“

Probabil că stigma socială și frica, dincolo de lipsa unor tratamente eficiente și susținute științific pentru pedofilie, se numără printre cauzele principale, atunci când ne referim la motivele pentru care persoanele cu interese sexuale nepotrivite nu vin la terapie. Dar, tot în acest context, psihoterapeutul specializat în hipnoză clinică Krisztina G. Szabó ne indică faptul că: „Indiferent care ar fi conținutul experiențelor noastre interne (gânduri, imagini, fantezii, senzații, sentimente, amintiri etc.), ele țin de sfera privată a unui individ și nu constituie un rău în sine, respectiv, nu fac niciun rău vizibil nimănui, atât timp cât comportamentul extern este unul adaptat și sănătos. Și în caz că ne întrebăm dacă se vindecă sau nu, răspunsul este nuanțat. Dacă avem de-a face cu  o «orientare» sexuală, adică nealeasă de individ, atunci, probabil, gândurile și fanteziile, interesul vor continua să persiste. Însă dacă ne gândim la capacitatea de a învăța să ne controlăm în exterior comportamentul propriu, acest control este întotdeauna posibil, cel puțin în principiu. Totodată, adesea acțiunile de pedofilie se asociază cu așa-numita «personalitate antisocială»,  astfel că riscul de recidivă poate fi destul de mare și necesită o monitorizare și un ajutor, practic, continue”.

Iar atunci când vine vorba despre cum ne apărăm de atacurile de pedofilie și cum îi limităm riscurile, toți specialiștii implicați au avut aceeași recomandare: EDUCAȚIA SEXUALĂ.

Pentru a veni în completarea mesajelor deja formulate, psihologul Roxana Nicolau face referire directă la campaniile online, radio și TV, care trebuie desfășurate la nivel național și care trebuie să ofere minime informații privind prevenția și protecția în aceste cazuri de pedofilie. Dar tot ea ne vorbește și despre programele din școli și despre grupurile de prevenție și cele de suport.

Medicul psihiatru Ioana Pavel ne reamintește și de legătura dintre comportamentele de risc și violența fizică din copilărie: „Trebuie să învățăm să ne creștem copiii fără a apela la celebra «bătaie ruptă din rai». Violența va naște întotdeauna violență, sub cele mai cumplite forme. Iar în final, să nu uităm că și făptașul este o ființă umană – care, cel mai probabil, a suferit intens în copilăria sa și care are o tulburare psihică ce necesită de tratament. Nu este un «monstru» prin opțiunea lui.” Prin aceste cuvinte, medicul psihiatru mă duce cu gândul la o serie de teorii deja existente în psihologie și care evidențiază faptul că bărbatul pedofil s-ar putea să fi crescut simțind cu disperare lipsa tatălui sau să fi fost abuzat într-un anumit fel de figura paternă. Iar prin actul de pedofilie, făptașul reface relația abuzivă, de această dată dintr-o poziție de putere și de autoritate. Ba mai mult, pedofilul poate să crească cu convingerea patogenă că un act sexual necuviincios este un semn de iubire.

Tot aici merită să facem referire și la scandalurile sexuale din Biserica Catolică, acolo unde pentru mulți ani episcopii au protejat comportamentele sexuale nepotrivite ale preoților pedofili, în același mod în care și polițistul pedofil a fost protejat de către o parte dintre colegii săi. Dar revenind la psihologia relațională a preoților pedofili, trebuie spus că o bună parte dintre poveștile de viață ale acestora implică un scenariu similar: au fost crescuți în familii în care mamele își investiseră în copii toată ambiția, iar tații erau, de regulă, excluși; astfel, băiatul crește într-o relație puternic simbiotică cu mama, ajungând ca, în timp, să dezvolte convingerea patogenă că masculinitatea și independența nu-i sunt permise. A înțelege psihologia pedofilului nu este echivalent cu a scuza comportamentele acestuia. Dar, uneori, pentru a determina o schimbare la nivel de macrosistem (comunitate), este înțelept să analizăm gândirea, comportamentele și motivațiile oamenilor – chiar și în cazul făptașilor de abuz sexual.

Poate și de această dată, am putea învăța ceva printr-o mai bună înțelegere a fenomenului, deoarece dezvăluirea faptelor săvârșite de preoții catolici au determinat o conștientizare a caracterului extrem de vătămător al pedofiliei, iar – în timp – ușile negării și ale atitudinii defensive au fost zdrobite dioceză după dioceză, preoții primindu-și pedeapa, iar suferința victimelor începând să fie recunoscută.

Raluca Anton, psihoterapeut și formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, conchide, subliniind următoarele: „Mi-aș dori să cred că în următorii ani vom vedea părinți și educatori care să fie tot mai curajoși și să discute cu copiii despre această componentă naturală a vieții umane: comportamentul sexual. O asemenea discuție nu trebuie să se focalizeze pe actul sexual, ci pe felul în care copiii vor stabili relații, pe felul în care vor impune limite, pe a se simți confortabil cu propria sexualitate – și asta nu înseamnă că acel copil/adolescent se va gândi mai mult la sex, ci că se va gândi conștient, în cadrul unei relații funcționale, analizând care sunt riscurile pe care comportamentul sexual le implică, ce își dorește, ce nu își dorește și cum poate să comunice aceste lucruri într-o manieră eficientă.”

„Societatea, în ansamblul ei, trebuie să investească resurse în toate aceste aspecte de educație, prevenție și intervenție”, încheie Krisztina G. Szabó, psiholog și psihoterapeut.

Ce facem cu toate aceste informații și cum ne protejăm copiii de riscurile abuzului sexual se pare că rămâne la latitudinea fiecărei familii, a fiecărui adult responsabil de creșterea și educația unui copil. Însă, este bine să știm, toți cei care avem copiii, că: „Doar cu maturitate, curaj, blândețe și empatie, putem deveni primii educatori din viața copiilor noștri, pregătindu-i astfel să se protejeze, să impună limite, să facă alegeri, să fie selectivi, dar în același timp, să se bucure de corpul și relațiile lor.” – Diana Stănculeanu, Salvați Copiii România.

Distribuie acum

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de György Gáspár

Explorează

Lasă un comentariu