Ce ne facem când Moș Crăciun aduce dublă dezamăgire?

Nu există Moş Crăciun! Copilul vine descumpănit acasă şi spune cu voce tare: „Nu există Moşul! Zi-mi! Zi-mi adevărul!“ Ce ne facem atunci?

Ne place tare mult să îi vedem pe copiii noştri cum se bucură de Moş Crăciun. Cum îi scriu scrisori şi îşi pun toate speranţele că Moşul le va aduce jucăria pe care şi-o doresc. Ceea ce este fascinant pentru noi, adulţii, este felul în care ei cred în magie şi minuni.

Doar că, acest tablou se schimbă pe la 7-8 ani, uneori mai repede chiar, când copilul are fraţi mai mari care află cu stupoare că… nu există Moş Crăciun! Ce ne facem atunci? Copilul vine descumpănit acasă şi spune cu voce tare:


Nu există Moşul! Zi-mi! Zi-mi adevărul!

Felul în care îţi pune întrebarea aceasta trebuie ascultat şi tradus. Fiindcă, de cele mai multe ori, copilul vrea să întrebe, de fapt: „De ce m-ai păcălit? Hai, recunoaşte că toţi anii ăştia m-ai dus cu zăhărelul!

Ce auzim acolo este o dublă dezamăgire. Pe de o parte, că Moş Crăciun nu există – nu-i aşa, că acest Moş Crăciun este atât de magic fiindcă pare că e bun şi, pe lângă cadouri, aduce cu sine o… iubire de bunic… adică din aceea necondiţionată? Nu-i aşa? Hai să ne amintim cum îl vedeam noi pe Moşul când eram mici: era acea fiinţă de basm care ierta şi înţelegea tot, care avea răbdare şi iubire pentru toţi copiii. De aceea, copiii în mod firesc, când aud că Moşul nu există, simt o pierdere: pierderea acelui fel de dragoste necondiţionată. Sigur, există şi copii care se tem de Moşul, în cazul în care cineva i-a ameninţat că, dacă nu sunt cuminţi, Moşul nu le aduce cadouri.


Pe de cealaltă parte, copiii simt dezamăgirea că noi, părinţii, i-am minţit.

Cum să ne ajutăm copiii? Păi nu avem ce să facem decât să le fim alături, să le ascultăm dezamăgirea, să recunoaştem că i-am minţit şi să îi ascultăm iarăşi. Le putem spune ceva în direcţia aceasta:

„Îmi pare rău că ţi-am zis că există Moşul.”

„De ce m-ai minţit?”

„Pentru că eram fascinată de felul în care tu credeai că există magie. Îmi plăcea să văd asta la tine, fiindcă eu, de multe ori, ca om mare, uit că există magie şi nu mai cred în ea. Şi când te priveam pe tine crezând în Moşul, parcă se aprindea şi în mine speranţa că există magie. Îmi pare rău că ţi-am zis asta. Eşti îndreptăţit să fii supărat pe mine. Şi eu aş fi.”

„Ai fost o rea! M-ai minţit atâta timp! Am crezut în tine! Niciodată nu o să te mai cred!”

„Stiu… îmi pare rău.. Nu te voi mai minţi aşa. Am greşit.”

Şi acum ne oprim cu explicaţiile, fiindcă deja le-am dat. Nu ne luam apărarea, nu le spunem că e singurul lucru cu care i-am minţit, fiindcă ei nu au nevoie de la noi după explicaţia deja dată, decât de ascultare a dezamăgirii. A plânsului care, o dată cu lacrimile sărate şi mari, scoate şi amarul dublei dezamăgiri.

Este posibil să nu plângă copilul în acest moment al discuţiei. Însă nu vă lăsaţi amăgiţi de gândul că ei nu simt dezamăgire. Doar că nu o vor exprima imediat, ci mai târziu, sub o formă mai ciudată: când ne va cere de zece ori apă, în zece pahare diferite… pentru că niciunul nu e bun! Acela e un moment în care eu, părintele, pot spune: „Nu, scumpa mea, nu îţi aduc apă în alt pahar. Acest pahar verde e bun”. Plânsul care apare atunci, e unul eliberator al dezamăgirii că Moşul nu există.

De asemenea, unii copii, care sunt extrem de atenţi la nevoile părinţilor, îşi pot ascunde dezamăgirea. Ei ar face acest lucru fiindcă intuiesc şi simt dorinţa părintelui de a nu se simţi vinovaţi ca părinte. Iar aceşti copii – sunt sigură că mulţi dintre noi avem astfel de copii care ne citesc gândurile pe care urmează să le avem – vor părea că nu sunt afectaţi de vestea despre Moş. Cu aceşti copii aş fi foarte atentă. I-aş întreba dacă nu simt o tristeţe Şi dacă da, în ce fel e tristeţea aia? I-aş întreba dacă sunt supăraţi pe mine. Şi le-aş zice că e ok să fie. Şi că nu ma sperii de supărarea lor care e naturală şi că o să ii iubesc în continuare. Aş porni un dialog sincer şi deschis. Şi iarăşi aş asculta.

Apoi m-aş şi juca un pic cu copilul cu ideea de Moş Crăciun.

Aş lua un grup de animăluţe de pluş care merg la şcoală şi unele dintre ele ar crede în Moşul, alături de doamna (aţi văzut cum toţi învăţătorii cred în Moş şi îşi încurajează elevii să o facă?). Iar alte personaje din joc, nu. Şi l-aş lăsa pe copil să dirijeze jocul. Să îşi permită în joc, sub privirea noastră plină de acceptare, să facă ce vrea şi să simtă ce vrea. Unii copii care participă la joc, vor da mai departe vestea despre inexistenţa Moşului şi o vor face sub o formă arogantă. Asta va fi forma lor de a se simţi iar în control asupra vieţii lor, nu înseamnă că, gata, copilul meu e rău că le zice şi altor animăluţe din joc că Moşul nu există. Alt copil care participă la joc, poate zice că Moşul, dimpotrivă există. În felul acesta încă îşi mai permite să simtă un pic de magie, pe care simte că a pierdut-o prea repede. Iar jocul îi permite creierului să se obişnuiască cu pierderea. Chiar dacă pentru noi pare că nu a acceptat vestea, acesta este felul lui de a procesa noua informaţie despre Moş: mai ţinându-l o vreme în viaţa lui, pentru a avea timp să îşi ia rămas bun.

Că, de multe ori, despărţirea de Moş Craciun se face prea rapid… Iar despărţirile nu trebuie ocolite, ci trăite până la capăt, pentru a putea accepta pierderea şi a redescoperi magia în alte locuri ale vieţii! Cum ar fi…. în sine!

Distribuie

Otilia Mantelers

Otilia Mantelers - Parenting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare şi specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani.

Mai multe articole de Otilia Mantelers

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA